Asta ţine de fiecare om în parte, dar, într-un mod ciudat, se întâlneşte aproape la toţi semenii noştri. Nu ştiu cum se face, dar noi bocim temeinic din clipa în care apărem pe această lume. Nu cunosc o altă lume ca să ştiu cum se comportă omul acolo, prin urmare mă limitez la comportamentul lui de aici. Cum spuneam, în primii ani de viaţă bocim ca o strecurătoare, zi de vară până-n seară.
Nimic din modul în care ne trăim anii preşcolari nu ne trădează slăbiciunea pentru lacrimi. Astfel, din clipa în care facem primii paşi prin imperiul camerei noastre suntem cuceriţi de lucrurile care ne fac să râdem. Avem o atracţie puternică faţă de tot ceea ce ne descreţeşte frunţile. Acum avem parte de reprize bune, memorabile de râs. Unde mai pui că râsul ăsta zgomotos antrenează plămânii, eliberează căile respiratorii de umezeala provocată anterior de plânsetele fără număr.
Şi uite aşa ajungem la pubertate. Acum e momentul în care ne interesează doar lucrurile pozitive din jurul nostru. Simţim o puternică atracţie faţă de oamenii deschişi, veseli, corecţi care sunt modele pentru noi, faţă de lucrurile frumoase. E momentul în care ne facem planuri mari legate de tot ceea ce ne înconjoară şi ne imaginăm cum vom schimba în bine lumea atunci când vom fi adulţi. E momentul în care începem să iubim pe oricine şi orice fără preaviz.
Dar asta nu poate dura o veşnicie. Ca o dovadă a faptului că suntem oameni, ne plictisim de râs, de atitudinea pozitivă, de oamenii deosebiţi din jurul nostru, de lucrurile frumoase şi începem să cautăm urâţenia reală sau închipuită, neîncrederea în oameni, poveştile triste cu final de cavou.
Te-ai fi aşteptat ca maturitatea să însemne echilibru, linia de mijloc, perioada în care cautăm ce e mai bun în semenii noştri, dar şi în lucrurile frumoase care ne încojoară. Dar ti-ai gasit! Din contra. Acum începe perioada în care, dându-ne seama că visurile noastre din copilărie nu se pot îndeplini, ne concentrăm pe ce e mai rău în ceilalţi. Simţim, avem nevoie de exemple negative la cei din jurul nostru pentru a fi mulţumiţi, pentru a nu ne simţi doar noi proşti. Să fie şi alţii proşti, să formăm o comunitate cât mai mare.
Si apoi ajungem la bătrâneţe. Te-ai astepta ca acum să fim un exemplu pentru toti ceilalti, să fim capabili să ne analizăm viaţa şi să spunem şi altora, înainte de a se arunca in hăul vieţii, ce merge si ce nu în lumea asta. Dar nu. Un NU hotărât! Acum noi ajungem să ne urâm semenii. Cautăm, ne hrănim doar cu ştiri negative, care sunt un fel de pat pe care ni-l pregătim pentru momentul în care ne vom lua adio de la lumea asta. Mai mult decât atât plângem din orice, vedem în oricine un duşman care vrea să ne facă rău indiferent de situaţie. Si ca un corolar al vieţii facem celor care ne înconjoară viaţa un calvar, degajând suficientă energie negativă cât i-ar lua universului să genereze o gaură neagră.
Şi dacă ţinem cont de această evoluţie, oare de ce mai bocim? La ce ne ajută? N-ar fi mai bine să ne împăcăm cu soarta noastră şi să ne trăim viaţa frumos din prima până în ultima zi? Până la urma toţi dorim să ne înconjurăm de oameni pozitivi şi nu de prăpăstioşi de serviciu, cu celebra lor frază mereu pe buze: “V-am spus eu! Nu m-aţi ascultat!” Si nu uiaţi că Moscova e aproape şi nu crede în lacrimi. Aşa că mai uşor cu bocetul pe scara vieţii. Am zis!
