De ce bocim?

Asta ţine de fiecare om în parte, dar, într-un mod ciudat, se întâlneşte aproape la toţi semenii noştri. Nu ştiu cum se face, dar noi bocim temeinic din clipa în care apărem pe această lume. Nu cunosc o altă lume ca să ştiu cum se comportă omul acolo, prin urmare mă limitez la comportamentul lui de aici. Cum spuneam, în primii ani de viaţă bocim ca o strecurătoare, zi de vară până-n seară.

Nimic din modul în care ne trăim anii preşcolari nu ne trădează slăbiciunea pentru lacrimi. Astfel, din clipa în care facem primii paşi prin imperiul camerei noastre suntem cuceriţi de lucrurile care ne fac să râdem. Avem o atracţie puternică faţă de tot ceea ce ne descreţeşte frunţile. Acum avem parte de reprize bune, memorabile de râs. Unde mai pui că râsul ăsta zgomotos antrenează plămânii, eliberează căile respiratorii de umezeala provocată anterior de plânsetele fără număr.

Şi uite aşa ajungem la pubertate. Acum e momentul în care ne interesează doar lucrurile pozitive din jurul nostru. Simţim o puternică atracţie faţă de oamenii deschişi, veseli, corecţi care sunt modele pentru noi, faţă de lucrurile frumoase. E momentul în care ne facem planuri mari legate de tot ceea ce ne înconjoară şi ne imaginăm cum vom schimba în bine lumea atunci când vom fi adulţi. E momentul în care începem să iubim pe oricine şi orice fără preaviz.

Dar asta nu poate dura o veşnicie. Ca o dovadă a faptului că suntem oameni, ne plictisim de râs, de atitudinea pozitivă, de oamenii deosebiţi din jurul nostru, de lucrurile frumoase şi începem să cautăm urâţenia reală sau închipuită, neîncrederea în oameni, poveştile triste cu final de cavou.

Te-ai fi aşteptat ca maturitatea să însemne echilibru, linia de mijloc, perioada în care cautăm ce e mai bun în semenii noştri, dar şi în lucrurile frumoase care ne încojoară. Dar ti-ai gasit! Din contra. Acum începe perioada în care, dându-ne seama că visurile noastre din copilărie nu se pot îndeplini, ne concentrăm pe ce e mai rău în ceilalţi. Simţim, avem nevoie de exemple negative la cei din jurul nostru pentru a fi mulţumiţi, pentru a nu ne simţi doar noi proşti. Să fie şi alţii proşti, să formăm o comunitate cât mai mare.

Si apoi ajungem la bătrâneţe. Te-ai astepta ca acum să fim un exemplu pentru toti ceilalti, să fim capabili să ne analizăm viaţa şi să spunem şi altora, înainte de a se arunca in hăul vieţii, ce merge si ce nu în lumea asta. Dar nu. Un NU hotărât! Acum noi ajungem să ne urâm semenii. Cautăm, ne hrănim doar cu ştiri negative, care sunt un fel de pat pe care ni-l pregătim pentru momentul în care ne vom lua adio de la lumea asta. Mai mult decât atât plângem din orice, vedem în oricine un duşman care vrea să ne facă rău indiferent de situaţie. Si ca un corolar al vieţii facem celor care ne înconjoară viaţa un calvar, degajând suficientă energie negativă cât i-ar lua universului să genereze o gaură neagră.

Şi dacă ţinem cont de această evoluţie, oare de ce mai bocim? La ce ne ajută? N-ar fi mai bine să ne împăcăm cu soarta noastră şi să ne trăim viaţa frumos din prima până în ultima zi? Până la urma toţi dorim să ne înconjurăm de oameni pozitivi şi nu de prăpăstioşi de serviciu, cu celebra lor frază mereu pe buze: “V-am spus eu! Nu m-aţi ascultat!” Si nu uiaţi că Moscova e aproape şi nu crede în lacrimi. Aşa că mai uşor cu bocetul pe scara vieţii. Am zis!

Pensionarii mei

În blocul meu locuieşte o gaşcă de pensionari. Toţi unul şi unul, cutezători constructori ai comunismului, acum doar observatori invidioşi ai capitalismului de cumetrie. Acum că a venit vara stau de strajă în faţa blocului, pe cele două bănci aşezate acolo strategic. Nu intră şi nu iese nimeni care să nu fie scanat insistent de ochii lor slăbiţi de trecerea anilor.

Cum sunt atras de trecut şi mai ales de trecutul nostru din luminosul comunism întunecat, am aflat o groază de lucruri de la pensionarii mei. Deşi stau de câţiva ani în acest bloc, nu am petrecut mai mult de 3 minute alături de această falangă comunistă îmbătrânită. În acele 3 minute niciodată nu i-am întrebat când a fost mai bine, atunci sau acum, deoarece presupun ce mi-ar fi răspuns. Simplitatea lor vestimentară le trădează convingerile de stânga, atât de întâlnite la popoarele latine care sprijină pereţii prin Europa, America Latină sau aiurea.

Tocatul cu dexteritate a timpului este un adevărat sport naţional, care la bătrâneţe se transformă într-o pasiune precum colecţionatul de timbre sau de pachete de ţigări goale. Dar să revin la ultima legiune comunistă din bloc. Am observat că stau de vorbă separat. Organizaţia de femei pe o bancă şi cea de bărbaţi pe altă bancă. Exact ca la partidul comunist. Ar mai trebui două bănci, una pentru organizaţia de pionieri şi alta pentru cea de utecişti. Dar îmi dau seama că ar sta tot timpul goale deoarece noile generaţii se ataşează numai de ce e la modă, iar comunismul nu mai trendy şi cu atât mai puţin fency.

Cum intru sau ies din bloc îi salut imediat. Femeile îmi spun: “Bună ziua, mamă”, iar bărbaţii: ”Să trăiţi! Ce mai e nou în industrie?” Şi nu e vorba de locul în care lucrez ci de întreprinderile demult închise printr-un faliment bine pus la cale de către proprii directori. Cum nu pot să vorbesc doar cu unii sau cu alţii, deoarece aş fi acuzat de sexism, mă opresc între bănci şi exprim câteva banalităţi despre vreme sau despre preţuri. Atât le trebuie ultimilor mohicani ai egalităţii sociale. Imediat se pornesc pe treabă. Unii îmi spun cum era vremea când erau ei tineri, adică pe vremea lui Stalin, alţii îmi enumeră câte puteai să faci cu un leu, asta dacă îl aveai, în timpul aceluiaşi tătuc al popoarelor.

Dupa fix 3 minute mă scuz, spunându-le că mă grăbesc. Industria nu poate fără mine. Femeile îmi transmit să am grijă de mine, să mănânc la amiază şi să-mi găsesc o fată fruntaşă în muncă, în timp ce bărbaţii mă sfătuiesc să mă înscriu în întrecerile socialiste pe ramură. Cum vara port cămaşa cu mânecile suflecate, mă simt ca un cadru de nădejde al partidului unic, cam cum arăta Ion Iliescu în tinereţile lui revoluţionare şi pornesc plin de entuziasm să edific societatea capitalistă multilateral dezvoltată.

Câteva lucruri despre Botoșani

M-am plimbat prin Botoșani. Am profitat de câteva zile libere ca să mă cufund în trecutul meu care se confundă în mod absolut superficial cu greutatea acestor locuri. Am luat străzile și străduțele la picior și într-un mod firesc m-am împiedicat la tot pasul de amintiri. Orașul s-a schimbat mult. O groază de străzi au trotuarele acoperite cu pavele, spațiile verzi sunt îngrijite, multe clădiri sunt refăcute cu gust, ceea ce îi dă urbei un aer mai apropiat de Occident. Dacă am ști să punem în valoare stâlpii civilizației românești care-și au rădăcinile acolo (Eminescu, Iorga, Antipa, Luchian, Enescu etc), am merge la Botoșani ca la Mecca.

După modelul Bucureștiului, centrul istoric a fost refăcut în totalitate și e o plăcere să te preumbli între granițele sale. Botoșaniul nu a avut ghinionul altor orașe din țară a căror centre vechi au fost demolate și în locul lor s-au construit mușuroaiele de blocuri proletare. Comuniștii au construit în Botoșani orașul nou la nord de centrul istoric și din acest motiv nu au acordat atenție centrului vechi. Ăsta-i norocul nostru, pentru că orașul acesta arată unui străin că are un trecut care coboară dincolo de venirea comuniștilor la putere. Nu te-ai aștepta la așa ceva de la îndepărtatul nord.

Am mai văzut nu număr de mare de biserici, fie în plină activitate fie în construcție și cu siguranță mărimea nu e punctul la care să nu stea foarte bine. Aș putea spune că din acest punct de vedere Botoșaniul este Dubaiul bisericilor. Sunt mari, foarte mari și dacă se poate enorme. Dacă e vreun indicator la care Botoșaniul stă foarte bine e numărul de biserici pe cap de locuitor. Reprezentanții celorlalte orașe ar trebui să vină aici să afle secretul acestei performanțe.

Dincolo de biserici se văd oamenii și acești oameni frumoși se ridică tot mai sus. În parcuri și pe pietonale am văzut o groază de copii mici care țopăie în mod involuntar pe urmele celor care ne-au ridicat pe noi atât de sus (poetul Mihai, istoricul Nicolae, biologul Grigore, pictorul Ștefan, muzicianul George etc). Am plecat din Botoșani stăpânit de convingerea că sunt din nou contemporan cu ei, cu cei de mai sus. Astfel am înțeles în sfârșit una din lozincile care părea fără de sens a comuniștilor: „Diamantele noastre sunt oamenii”. Eu unul mă pun pe șlefuit.

Ce-i de făcut?

Când vorbesc despre siguranță și libertate mă simt precum măgarul lui Nastratin Hogea între două căpițe. Nu știu spre care s-o apuc. Sincer vorbind instinctul îmi spune să aleg siguranța. O simt ca fiind foarte necesară. Ea îmi dă sentimentul că ceea ce fac este durabil, că mă pot baza pe realizările mele, dar și pe a celor apropiați.

Avem nevoie de siguranță în momentele grele, atunci când știm că ceea ce facem nu este suficient sau când unele probleme se prăvălesc peste noi precum Dunărea la Cazane. Avem nevoie de siguranță într-o lume în schimbare, în care ceea ce azi este axiomă, mâine se transformă într-un exemplu clasic de așa nu. Avem nevoie de siguranță pentru că nu putem mereu să facem totul în viteza a 6 – a. Uneori trebuie să o lăsăm mai moale și atunci siguranța ne dă liniștea că putem să o luăm oricând de la capăt. Esența siguranței este să știi dinainte unde vei fi mâine, poimâine sau peste zece ani. Ah, și ce stare de bine ai atunci!

Dar iată că în ecuație intră și mintea. Într-un mod ciudat pe ea siguranța o plictisește. Ideea de a ști dinainte ce vei face azi, mâine sau oricând o bagă într-o letargie totală. Mintea are nevoie de un pic de adrenalină care să o pună să funcționeze la capacitate maximă. Când dă de un loc călduț mintea se lenevește, intră într-o stare vecină cu somnul cel lung. Mintea are nevoie de provocări permanente pentru a ne surprinde și pe noi. Mintea urăște siguranța pentru că asta e curată pușcărie pentru ea. Odată chiar m-a amenințat. Dacă aleg siguranța îmi voi pierde libertatea.

Atunci ce să fac? Mintea, de care sunt dependent, îmi dă ultimatum. Îmi cere să aleg între siguranță și libertate. La drept vorbind libertatea e un vis frumos. Ce bine te simți când ai libertatea de a alege ce să faci în viață, libertatea de a intra sau a te retrage din jocul vieții atunci când vrei tu și nu atunci când îți dictează alții. Libertatea înseamnă să faci totul cu mâinile tale și să nu dai socoteală pentru eșecurile sau succesele tale. Libertatea înseamnă să ai puterea de a schimba lucruri care până atunci păreau încremenite în trecut, deoarece ații au încercat și nu au reușit. Libertatea înseamnă puterea de a spune cu voce tare ceea ce nu ai îndrăzni dacă ai alege siguranța.

Și cum în viață ai nevoie de mici impulsuri pentru a trece dincolo de limitele pe care le cunoști și între care te simți în siguranță, eu aleg libertatea și nu de frica minții, ci pentru că fără minte aș fi doar un număr într-un șir, o plantă într-o seră sau o vietate într-o fermă. E momentul  libertății! Cu siguranță!

Biata fată

Dan: Alo! Bună!
Mioara: Bună, Dan!
Dan: Ce mai faci, Mioara?
Mioara: Uite pe acasă. Răcită.
Dan: Cum așa? Ce s-a întâmplat? Cred că ai luat o răceală puternică. Vocea ta e foarte răgușită.
Mioara: Bănuiesc că am luat-o în spital. Știi că mereu am pacienți. Și în special cei mai în vârstă sunt mai mereu răciți.
Dan: Da! Așa e! Îmi pare rău să aud asta. Îți doresc însănătoșire grabnică! Te sunasem să-ți spun că am luat bilete la concertul trupei Metallica. E vinerea asta.
Mioara: Vai! Ce rău îmi pare! Îți dai seama că nu mai pot merge. Nu vreau să răcesc mai rău.
Dan: În condițiile astea nu am să mai merg nici eu. Am să le dau unor prieteni. Chiar îmi pare rău.
Mioara: Și mie îmi pare extrem de rău, dar răceala asta nu-mi dă pace deloc. De altfel mi-am luat două zile libere de la spital. Nu mai puteam. Cum mă pun pe picioare te sun să ieșim la un suc. Ai grijă de tine! Te pup!

Peste 2 săptămâni:

Dan: Alo! Bună!
Mioara: Bună, Dan!
Dan: Ce mai faci, Mioara?
Mioara: Uite pe acasă.
Dan: Am așteptat să mă suni. Dar văd că ai în continuare vocea răgușită. Pe semne nu-ți mai trece răceala.
Mioara: Nu e răceala, Dan! Răceala mi-a trecut acum o săptămână. Din păcate altceva s-a întâmplat între timp. Știi că în spital sunt lucrări de consolidare. Din cauza pickhammer-elor care găuresc pereții trebuie să țip ca să mă fac auzită. Din cauza asta am vocea răgușită. Așa că mi-am luat 2 zile libere să-mi revin. Dacă mai stăteam în hărmălaia aia îmi pierdeam vocea. Te sun când mă întorc la muncă. Ai grijă de tine! Te pup!

Peste alte 2 săptămâni:

Dan: Alo! Bună!
Mioara: Bună, Dan!
Dan: Ce mai faci, Mioara?
Mioara: Uite pe acasă.
Dan: Bag de seamă că nu ți-a trecut răgușeala. Tot mai sparg ăia pereții la spital? Am așteptat un semn de la tine.
Mioara: A, nu! De data asta am mâncat o înghețată și am făcut o formă severă de laringită. Stau acasă și beau ceai cald cu miere de albine. Sper să-mi revin repede. Altfel îmi pierd toți clienții de la spital. Tu ce mai faci?
Dan: Uite cumpărasem bilete la „Noaptea devoratorilor de publicitate”, pentru vineri noapte. Știu cât de mult îți place. Nu e în aer liber precum concertul Metallica. Deci o să fii protejată.
Mioara: Vai, Dănuț! Dacă ai ști cât de rău îmi pare! Dar nu pot să merg. Doctorul mi-a prescris repaus total. Regret sincer! Uite, cum îmi revin ieșim la un suc în oraș. Ai grijă de tine! Da? Te pup!

Vineri noapte. Aceeași săptămână.

Dan merge într-un bar. Nu a mai fost demult. Are chef să se relaxeze nițel. Stă mai mult la bar unde discută cu barmanul. Au fost colegi de liceu. După câteva beri începe să i se destăinuie și-i spune tărășenia cu Mioara. Barmanul îl întrerupe și-l întreabă cum arată fata. Cumva blondă, cu părul lins, la vreun metru 60, subțirică, frumușică etc? Buimac, Dan răspunde afirmativ la toate întrebările. Păi domnișoara asta vine în fiecare vineri, în jur de ora unu, îi spune barmanul și cântă până nu mai poate. Pleacă de aici răgușită rău și niciodată singură și rareori cu același bărbat. Dar stai că trebuie să apară. Îndată e ora unu.

Dan, înmărmurit, simte cum rămâne fără voce. Se așază într-un colț mai întunecos și așteaptă să se facă ora unu. Fix la acea oră își face apariția Mioara la brațul unui tip bine la vreo 30 de ani. Bea o votcă la bar și apoi urcă pe scenă. Prima melodie este „Nothing Else Matters”. Convins că nimic nu mai contează Dan pleacă înainte ca Mioara să răgușească din nou.

Un film la mall

N-o mai văzusem demult pe Cameron Diaz. Orice amintire cu ea începe cu „Mary cea cu vino-ncoa”. Și asta mă face să zâmbesc aproape fără să vreau. Aia comedie! Am râs de m-au durut fălcile. Nici nu mai știu de câte ori am văzut și revăzut filmul. Așa că hai la mall. Rulează un alt film cu fata, „The Other Woman”. Ce poate fi mai relaxant decât o comedie romantică. Prin urmare iau bilete pentru vineri seară.

În sală predominau, așa cum era și firesc, perechile de hulubași. Undeva pe mijlocul sălii descopăr o mamă cu un puști de vreo 10 ani. Cum anume i-am observat? Băiatul vorbea tare și răspicat. Ai fi zis că se pregătește pentru un post de crainic al marilor știri: decese de politicieni în funcție sau întronizări de patriarhi și papi. Nu înțelegeam ce caută odorul la acest film. Știam că e o comedie nu prea cuminte. Într-un film cu Cameron se întâmplă lucruri care-l surprind până și pe un adult, ce să mai vorbim de un copil. O fi copilul precoce îmi zic. O fi având cunoștințe anatomice aprofundate. Mai știi. Eu la vârsta lui abia dacă știam să duc lingura la gură. Copiii din ziua de azi, mereu cu un pas în fața noastră!

În fine. Începe filmul și uit complet de existența mamei și copilului. O văd și pe Cameron. Nici n-ai zice că are 42 de ani. Atât de bine e cusută și răscusută! În plus se îmbracă foarte bine. Indiferent de scenă: în dormitor, în baie, în bucătărie, pe stradă, la birou sau pe plajă Cameron se îmbracă perfect. Îmi zic, uite o femeie care știe cum să se îmbrace în funcție de locul în care află. O adevărată ikebana a modei.

Nici după 5 minute de la începutul filmului are loc prina scenă mai naturistă. Uitasem complet de puștiulică. Tocmai în momentul în care el era pestea ea, băiatul își pune în funcțiune goarna și-și întreabă mama de ce bărbatul e călare pe femeie. Mama îi răspunde la fel de suav că o ajută să se trezească. Copilul se liniștește.

După alte câteva scene doar cu dialog urmează alt moment intim, acum cu mai multă nuditate. Mama îi pune mâinile la ochi fiului. El o refuză demn reamintindu-i că filmul e o comedie și mama știe cât îi plac copilului astfel de filme. Din acest moment mama dezarmează complet și buimăcită de viteza cu care pe ecran se întâmplau doar scene cu femei aproape goale stă cu mâinile în dreptul ochilor băiatului.

Din acest moment cred că am asistat la doua filme în același timpul. Unul pe ecran, unul în sală. Timp de aproape o oră mama cenzura scenele deocheate închizând cu forța ochii micuțului care se opunea prin viu grai. În mod ciudat din sală nu a intervenit nimeni, ba mai mult decât atât nici nu mai știu dacă se râdea pentru că e filmul e bun sau pentru că e mama proastă.

Într-un final filmul s-a terminat. Se aprind luminile și ne îndreptăm spre ieșire. Toți cei din sală nu mai erau cu ochii pe ecran ci spre locul destinat mamei și copilului. Aceasta, știind că e privită, era roșie ca sfecla, neștiind cum să iasă mai repede de acolo. Ceea ce mai țin minte e că fiul părea încântat de film. Asta e concluzia pe care am tras-o eu deoarece băiatul o tot întreba pe mamă când o mai pot vadea pe blonda actriță. El nu primea nici un răspuns. Mama doar grăbea pasul.

RomLand

Mă scol dimineața și aflu de pe un site că azi fuzionează PNL-ul cu PDL-ul, adică pohta ce-a pohtit Băse cu vreo 10 ani în urmă și acum numai pohtește. A trecut la regim și doctorul nu-i mai recomandă să-mbuce ce nu mai poate mastica. Mai aflu că cele mai mari șanse de a fi candidat la președenție le are neamțul din Sibiu, burgmeister de România. Aud de la diverși formatori sau mai degrabă deformatori de opinie că ar fi bine să ajungă germanul nostru primul dintre români, că nemții sunt extraordinari și duc lipsă de talentele înnăscute ale băștinașilor lenea, minciuna, hoția, lașitatea și preacurvia.

Am stat eu și am cugetat că nu e rău deloc. Uite că de un neamț am avea nevoie. Să pună țara asta pe roate că de ce putem noi cu noi înșine m-am cam lămurit. Nici dictatura lui Ceașcă nu a fost ca la carte, dovadă stă plumbuirea lui și nici cu democrația noastră atât de orginală nu mă pot lăuda. În 24 de ani ne tot chinuim să ne furăm singuri căciula. Noroc ca există alternanța la putere, că altfel nu ar trece căciula asta românească prin totate mâinele hoțomane.

Apoi m-am gândit la burgmeisterul capitalei culturale europene. Aud că are enșpe case, deși nu învârte nicio afacere bănoasă. Spune că le-a făcut din meditații. Eu îl cred. Ori a dat meditații pe stadionul din Sibiu, pe o sumă modică, dar neuitând să rupă bilete la intrare ori are tarifele cele mai mari din România, mai mari decât ale avocaților care-l apără pe un anume crescător de ovine. Măi să fie! Nici cum o învârt nu-mi dă la socoteală bogăția asta. Tind să cred că neamțul nostru suferă de românită cronică acută. Asta-i boală grea, mai rea ca SIDA. Cine se îmbolnăvește de ea vrea tot mai mult pentru el și mai multe nu.

Oare nu ar fi mai bine dacă am propune unui fost cancelar german să ne conducă prin corespondență? Eu cred că un fost cancelar german și în comă e mai bun decât orice premier sau președinte român, indiferent de coloratura lui politică. Stai că am o propunere și mai bună. N-am putea solicita Bundestag-ului german să devenim land german? Măcar așa știm o treabă. Ne vor conduce nemții născuți și nu făcuți, care nu au auzit de dexteritatea noastră în a ne fura pe noi înșine. Și pentru a nu ne pierde identitatea și pentru că în Europa se promovează multiculturalismul, ne-am putea numi RomLand.

O zi în Iași

Printr-un complex de împrejurări am revăzut Iașii. Pașii m-au dus, deși nu acesta îmi era scopul, la Biserica Mitropoliei. Zi de vineri, pe la amiază. Pe noul pietonal ieșean nu prea multă lume. În curtea Mitropoliei, din contra. Destul de mulți credincioși, unii cu credință în creștinismul-ortodox, alții în dărnicia prea pioșilor creștini. Încă de la poartă am fost întâmpinați de două cerșetoare, variantele feminine ale lui Stan și Bran. Nu știam dacă să râd sau să le miluiesc cu uitarea mea. Cel puțin solicitanta de credit fără ramburs (Branul în fustă) zguduia văzduhul cu o voce afectată de numeroasele sticle cu diferite licori gustate cu plăcere în mulți ani de activitate neîntreruptă la gardul Mitropoliei.

Biserica Mitropoliei e de mari dimensiuni și de câțiva ani într-un proces continuu de consolidare. Cu toate acestea în interiorul ei slujbele continuă la foc neîntrerupt, ca la forjele SIDEX-ului în vremurile sale de glorie. Înainte de intrarea în acest locaș este amenajat un spațiu întâlnit la toate bisericile noastre, unde se aprind lumânări pentru toți, indiferent de statutul actual, adică viu sau mort. Fiind o biserică enormă și acest spațiu trebuie să fie pe măsură. Acolo nu ard 10, 100 sau 1.000 de lumânări ci mii și mii. De ar fi noapte ai crede că e o reproducere la mari dimensiuni a Parisului, Orașul Luminilor.

Intru în biserică. Adică am vrut să intru. Nu am reușit deoarece un șir românesc, care se deosebește de șirul indian, deoarece un șir românesc e format din mai multe rânduri ce se deplasează simultan spre, ați ghicit, racla cu moaște, bloca intrarea. Am lăsat cucernicii creștini să-și vindece toate bolile prin atingerea oaselor sfinte și am rămas în curte unde am vizitat Parisul. Cu ocazia asta am făcut și economie. Nu mai trebuie să cheltuiesc bani să ajung pe Sena.

În timp ce mă minunam eu așa de câtă lumină e în Parisul din curtea Mitropoliei și ce facturi trebuie să plătească parizienii ăștia, prin fața mea a trecut cel mai bun agent de vânzări pe care l-am văzut în viața mea. Am văzut o femeie la vreo 50 de ani neprecizați fără testul cu carbon 14, fără niciun dinte în gură, cu burta lipită de coloana vertebrală dintr-o dorință acerbă de a arăta la fel din față și din spate și cu o unduire înceată a corpului direct din călcâie, de credeam că am în față un yoghin reconvertit. Cel mai tare m-a minunat faptul că plângea fără lacrimi și pe tăcute, de ai fi crezut că face parte dintr-un ordin monastic al tăcerii absolute. Această arătare unică producea un efect grabnic asupra nesfârșiților credincioși ce-i îndesau într-un buzunar dinadins larg bancnote de 1 leu. Dar aceste bancnote nu linișteau agentul de vânzări care-și continua unduirea mută spre deplina dărnicie a ortodocșilor noștri.

Pe drum spre mașină, gândindu-mă la frenezia din curtea Mitropoliei, m-a cuprins un sentiment puternic de mândrie. Datorită românilor noștri care au ajuns până la Oslo, norvegienii au pentru prima dată în existența statului lor o lege care interzice cerșetoria. Mă simțeam răzbunat. Să simtă și capitaliștii ăștia „putrezi” de bogați ce trăim noi de mii ani din prea multă milostenie.

Dor de carte

Îmi place să citesc. Recunosc asta. Nu simt nimic ciudat în acest lucru, deși acum câteva luni, cineva m-a întrebat dacă cititul mi-a adus ceva. I-am răspuns că mi-a adus înmiit. E adevărat că nu lucrez în domeniul în care m-am specializat, dar nici nu mi-am dorit asta. Cititul mi-a oferit șansa să intru în contact cu oameni la care nici măcar nu am visat. Și mie nu-mi place să visez, îmi place să trăiesc. Citesc dintr-un singur motiv. Acela de a cunoaște cât mai mult și despre orice.

Am privit cartea cu admirație din totdeauna, mai precis din clipa în care am intrat pentru prima dată în sufragerie și am văzut o bibliotecă mare până în tavan. Câți ani am avut atunci? Poate vreo 4. Am luat sau am tras un scaun și m-am urcat în baobabul cărților din casa noastră. Nu știam să citesc, dar mă fascinau coperțile. Niciuna nu era la fel. Acesta a fost primul meu contact cu cartea.

Apoi in primară mergeam la bibliotecă în fiecare săptămână indiferent de vreme. Ploua, ningea, viscolea, soarele dogorea, eu eram prezent la datorie, în fața bibliotecarei de serviciu. De altfel mă știau toate bibliotecarele. Nici nu știam bine să vorbesc, dar citeam 3 cărți pe săptămână. Atât îmi dădea bibliotecara.

Ajuns acasă mă cufundam într-un fotoliu, începeam să le citesc, având cartea într-o mână și în cealaltă uneori nimic, alteori ceva de ronțăit. Aproape de fiecare dată duceam cărțile ferfenițite. Mă străbătea un sentiment de rușine pentru lipsa mea de respect față de carte. Și cu toate astea bibliotecarele îmi zâmbeau și-mi dădeau alte cărți. Peste ani, trecând pe la bibliotecă le-am întrebat cum de eram preferatul lor și primeam cărți în ciuda antitalentului meu în conservarea acestora. Răspunsul lor a fost simplu. Pentru că eu le citeam.

În prezent nu mai merg la bibliotecă. Îmi cumpăr cărțile și între timp am învățat să le păstrez. Citesc când apuc, când am timp și când am chef. Cheful e prezent mereu. Cu timpul și cu apucatul nu mă descurc așa bine. Dar tocmai de aceea mă gândeam să-mi fac un abonament la Biblioteca Academiei. Când eram mic mergeam la biblioteca județeană. Acum sunt mare. Poate așa reiau legătura cu bibliotecarele, să le arăt și lor că am învățat să nu mai distrug cărțile citite și să le dau înapoi cu autograf. 😛

O țară cât o eprubetă

La începutul acestei săptămâni s-au întors în țară delegațiile de olimpici români care au participat la concursurile internaționale. Toate, dar absolut toate, indiferent de disciplină, s-au întors încărcate de medalii. Informația a fost tratată ca fapt divers de către televiziunile noastre comerciale. Toate, dar absolut toate, au dat seara un scurt reportaj despre cele întâmplate. Ați crede că acest lucru a fost suficient ca tot românul să știe și să se mândrească. Nu a fost așa deoarece informația a fost dată după un calup consistent de jumătate de oră de nunți mondene, accidente rutiere și aviatice, crime și incendii. Au vrut să se asigure că nimeni nu o va remarca.

După o jumătate de oră, obosiți de tornada de mediocrități care ne-a excitat nervos până aproape de leșin, mai ia de înghite o știre despre niște români care au cucerit lumea. Pentru televiziunile noastre lumea se termină la granițele României. Tot ce se întâmplă dincolo e interesant doar dacă se referă la bârfele și cancanurile altora. Trăim într-o eprubetă și credem că tot ce putem cuprinde între pereții ei reprezintă întregul univers.

La prima vedere televiziunile par demne de laudă. Dar ele știu foarte bine cum să transforme o știre importantă într-una de duzină, scufundând-o în oceanul de știri despre nimicul autohton. Dacă peste 20 de ani ne vom întreba ce s-a ales de evenimentele petrecute în 2014, vom vedea că viața vedetelor de mucava, atât de popularizate, nu ne-a influențat deloc destinul și că acei ochelariști timizi și deșirați ocupă posturi cheie în întreaga lume, dincolo de pereții eprubetei, marcându-ne în mod radical existența.