Despre experiențe

0145efaPriveam, vorba vine priveam, simțeam cât de mult ne schimbă pe noi experiențele. Cel puțin eu sunt burdușit de așa ceva. Nici nu conștientizăm cât datorăm fiecărei experiențe din viața noastră și prin experiență înțeleg acel fapt trăit în urma căruia ceva s-a schimbat în noi. Cu sau fără suferință, dar sigur e schimbare.

Dacă aș șterge cu totul ultimii, să zicem, zece ani din viață, aș fi de nerecunoscut chiar și pentru mine. Cred că cel de ieri m-ar pune într-un mare disconfort pe mine, cel de azi. Și tot așa, cum e tare posibil ca peste alți zece ani să nu-mi placă deloc de ce voi vedea la cel de astăzi. Nu știu dacă asta se cheamă evoluție, dar cert e că nu mă lasă deloc indiferent.

Cel puțin pe interior sunt atât de schimbat încât pe exterior nu se văd decât cutele, ridurile transversale de pe frunte. Am pus cută peste cută, așa cum copacii pun cerc peste cerc, în vârstele lor seculare. Și cu cât mă cutez mai tare cu atât mă limpezesc pe unde apuc și mai mult pe interior. Fiecare asimetrie facială sau corporală marchează o reglare fină în interior. E foarte posibil să nu mai am loc de cute, atunci să te ții limpezire de cleștar.

Dar paradoxul cel mai mare e că, indiferent cât strâmb din nas la cel ce mă văd, cu atât mai împăcat sunt cu mine. E ca și cum aș conștientiza că experiențele sunt inexorabile, sunt necesare tocmai că să vedem ce-am făcut cu noi înșine. Toată chestia e că nu știu ce-am făcut cu mine. 🙂

Să zicem că ai cont la o bancă

grad-running-from-credit-card-tasslesSă zicem că ai cont la o bancă. Să zicem… Să presupunem că tu ești acel tip de om care nu te pui de-a latul în calea progresului, nu! Și că orice formă de modernitate o încerci înainte să strâmbi din nas. Și tocmai din acest motiv ți-ai spus că e bine să ai un cont la o bancă și un card pe lângă el, ca să nu umbli cu banii la teșcherea, să te simți și tu ușor ca un fulg de nea.

În plus, pentru că ție îți plac națiunile cele mai civilizate din Europa și în special cele care în ciuda dimensiunilor lor mici s-au remarcat în comerțul mondial, câștigând pământ prin cele colonii și chiar și acasă, tu-ți faci cont cu card tocmai la ei. Și pentru că ție îți place să fie ca o libelulă, ca un fir de păpădie, ca o pasăre colibri, nu porți la tine bani, că ți-e frică să nu te trăsnească, dar și pentru că banii ocupă mult loc prin geamantane. Și tocmai acum, când n-ai bani de-o pâine, vrei să mănânci și tu. Îți iei ceva de mâncare, de prânz și, când să plătești, iacă poznă, nu se poate plăti cu cardul. Te gândești că națiunea cea măreață, de oameni înalți, o fi văzut că în ultima vreme ai cumpărat prea multă mâncare și, pesemne, te-ai îngrășat. Îți zâmbești în barbă, fericit că se mai gândește cineva la tine și te-mprumuți că să n-auzi cum sună clopotele foamei din stomacul tău.

Între timp uiți de grija ce ți-o poartă banca cea vestită și se face seară, așa că vrei să cumperi o înghețată la cornet. Cum tot n-ai bani, vrei să plătești cu cardul. Din nou refuz total. Banca nu vrea să mănânci înghețată, căci, altfel, obezitatea-i gata. Îți zâmbești din nou în barbă și te bucuri de grija și dragostea nețărmurită ce ți-o poartă cea bancă din capătul celălalt de Europă și suni la Relații cu Clienții. Fiind în România, acest departament nu se mai numește așa, deoarece toți românii, cu mic cu mare, doar în engleză glăsuiesc. În cel mai rău caz se numește Customer Service, iar în cel mai fericit, Customer Care. Când spui Customer Care te și vezi transformat într-o pisică, înconjurat de  o armată de nou intrați pe piața muncii care te mângâie maiestos pe blăniță.

Dar nu-i așa! Nu visezi nicio blăniță! Constați că vorbești cu departamentul Relații cu Proștii, proștii de la care băncile mulg sau smulg banii. Îi spui primei angajate că nu poți plăti. Ea, ca orice duduie care se respectă, îți pronunță numele și te întreabă ce fel de card ai. De plastic, îi replici. Marcată total, deoarece la training-urile de relații cu fraierii nimeni nu-i învață să gândească, se blochează. O scoți din abisala ei incongruență cognitivă și-i spui denumirea cardului. Ți-o întoarce că acesta e OK, că poți să cumperi ce vrei cu el. Îți mai ieși un pic din țâțâni și-i zici că banca pe care o slugărești te-a transformat într-un sărac, că ești la fel de bogat ca Iisus pe cruce, că n-ai ce mânca pentru că nu poți cumpăra nimic!

Fata își cere scuze, dar tu nu o asculți și-i povestești toată tărășenia de peste zi. Dând din colț în colț fata completează că au fost probleme cu cardurile pe la amiază, dar că, între timp, s-au rezolvat. În acea clipă te-ai eliberat total de țâțâni și începi să zbier la ea, ca orice om care are dreptul să fie și labil emoțional atunci când trebuie, că pe tine nimeni nu te-a informat. Dacă erai plecat din țară și trebuia să plătești vreun hotel, la plecare, ce făceai? Ce făceai dacă, după vreo 2 ore de adunat lucruri, de prin vreun hypermarket, la casă, ți se respingea plata? În plus, dacă tu ai avea un credit la minunata bancă blondă și înaltă, scuzele tale erau suficiente sau banca ți-i trimitea pe frații Cămătaru pe urmele tale, pe post de maseuri de oase frânte?

După ce-ai devenit una cu universul, contopindu-te total și cu Yin și cu Yang, tu închei apoteotic: Femeie, banca asta, de tot rahatul, sărăcea dacă-mi trimitea un sms, de 7 eurocenți, prin care să-mi spună: Bă, schmuck, ne-au cotropit hackerii! Când îi dovedim, te anunțăm. Și în plus, eu, acum, ce fac? Eu cum cumpăr o pâine? Dați-mi, vă rog un șăf. Scuze, adie ea suav din buze, dar șefii au plecat deja de la muncă. Aa!, zici tu, s-au dus să-și scoată banii de pe cardurile voastre de căcat.

Cătrănit și fericit că ești egal cu esența sărăciei, închizi telefonul gândindu-te la vremurile în care orice plată se făcea doar cu banii joși și pentru asta nu primeai niciun bon fiscal. Pur și simplu pe atunci nu existau bonuri fiscale. O tempora, o mores! Dar pe tine te-a mâncat undeva! Tu – Batman, Batman! Ai vrut să fii online, că așa ai fost învățat în firmă. Ești online, ori nu exiști! Tu, acum, ești online, dar la ce te-ajută?

P.S. 1 La 15 minute după terminarea discuției cu neîmplinita de la Schmuck Service, primești următorul SMS: „Stimate domn BLA BLA BLA, va informăm că puteți relua tranzacțiile cu cardul dumneavoastră BLA BLA BLA, problemele tehnice au fost rezolvate. Ne cerem scuze pentru neplăcerile cauzate. O zi bună! Semnat: banca de rahat.” Și nu o dată, ci de două ori!!!

P.S. 2 Pentru cei care nu sunt români, deoarece tu ai lămurit faptul că toți românii știu engleză, schmuck înseamnă: prost, idiot, imbecil, prostănac, prostălău, cretin și alte variațiuni pe aceeași temă.

Viena

palatul-schonbrunn-austria-22Viena m-a întâmpinat rece – ca o bere bună – obligându-mă să-mi trag capul între umeri și să privesc cerul plin cu nori plumburii. Ciudat e că nici n-a plouat și nici n-a bătut vântul! Cu capul fără gât înfiletat în trup am luat un tren spre oraș, admirând panorama caselor ermetic aliniate, a câmpurilor perfect drepte și a șoselelor însoțite de copaci așezați cu grija unei pensete pe-o parte și pe alta. Sincer, nu am remarcat nicio anomalie care să contrazică armonia deplină a peisajului care doar se ițea din avion, ca o imensă căptușeală Burberry.

Odată coborât în gară am luat-o la pas pe străzile pietruite, învârtindu-mi capul fără de gât spre toate clădirile care nu lăsau loc niciunui spațiu liber, de parcă îmi prezentau mie onorul, ca primul dintre ultimii veniți prin vechea capitală imperială. Ca de obicei, am bătut totul pe jos, mimând că pot să bat și eu pe cineva. Orașul era extrem de liniștit și din când în când liniștea ce venea probabil de pe vremea pacienților lui Freud era spartă de zgomotul așezat al vechilor tramvaie cu scaune de lemn natur.

De altfel totul este așezat în acest oraș, inclusiv noile populații conlocuitoare – și sunt multe -, locul croaților, cehilor, polonezilor, ungurilor, de la începutul secolului XX, fiind luat de levantinii cei fără de număr. Dar, bineînțeles că și noii supuși orientali sunt și ei la fel de liniștiți ca și foștii, ceea ce nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat atunci nu se poate întâmpla și acum.

Tot ce e flancat de Ringstrasse seamănă cu recuzita completă a unui criminalist de acum o sută de ani, clădirile, străzile, băncile și până și copacii sunt exemple încă vii ale gloriei de odinioară a imperiului de răsărit (sic!). Notă aproape discordantă face Mariahilfer Strasse care se împlântă ca o săgeată în inima regală a Vienei, ca și cum cineva, de la Schonbrunn, cu un arc, ar fi vrut să stabilească locul în care să se ridice Catedrala Sf. Ștefan.

Fiecare pas prin Palatul Schonbrunn mi-a adus aminte într-un mod glorios de Mozart, până, hăt, pe dealul Gloriette, având viu în minte capodopera cinematografică Amadeus, de acum aproape 30 de ani. Dincolo de porțile fostei reședințe imperiale începe bulevardul săgeată ce te conduce în linie aproape dreaptă – dacă n-ar șerpui precum linia politică a oricărui partid care se respectă – în epicentrul lumii germanice răsăritene, pe o parte și alta înșirându-se astăzi tot ce are capitalismul mai semeț, magazinele diverselor brand-uri internaționale.

Ajuns într-un târziu la catedrală amintită, am ascultat o vioară ce exersa pentru Crăciun, sunetele ei intrând într-o armonie deplină cu nesfârșirea gotică a trecutului habsburgic. M-am așezat pe un scaun și mi-am extras capul din trup, permițând gâtului să-mi înalțe privirea dincolo de capetele ilustre ale vizitatorilor anonimi, ca și cum aș fi fost încotoșmănat într-o călduroasă căptușeală Burberry…

Oameni leneși

maxresdefault1Am auzit de atâtea ori vorbindu-se de brânză bună în burduf de câine încât m-am plictisit și la propriu și la figurat. Numai în cazul meu, dacă ar fi s-o contorizez, s-ar zice că am făcut o fixație pentru ea, dar nu e așa. Când pun această expresie în raport cu mine, o leg de copilărie, deoarece nu învățam la toate obiectele ci doar la cele la care-mi plăceau profesorii, în timp ce cei trecuți de mine la index credeau că mă ambiționează dacă mă critică. Atunci ca și acum critica nu funcționează în cazul meu, ba din contra aș zice.

Dar nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre acele persoane, foarte inteligente de altfel, multe dintre ele în arealul meu geografic, care nu-și pun în aplicare ideile, ci le deleagă, considerând că nu e de demnitatea lor să-și suflece mânecile atunci când vine vorba de acțiune. Am recunoscut-o și asta am s-o fac mereu, că admir oamenii inteligenți, oameni care au idei nemaipomenite, idei pe care eu nu le-am putut avea nicicând, deoarece mintea mea este incapabilă de asemenea genoflexiuni productive

Astfel de oameni, din punctul meu de vedere, sunt niște neîmpliniți, deoarece, deși generează idei fantastice, nu le pun personal în practică deoarece le lipsește hărnicia. Pentru ei a trece la acțiune e ca și cum și-ar consuma din energiile creatoare. Marea problemă a acestor persoane e că își irosesc toate ideile crețe, deoarece nicio altă persoană delegată cu punerea acestora în practică, nu va reuși să o execute așa cum ar face leneșii despre care vorbesc în rândurile de față.

Pe de o parte, nicio altă persoană nu știe ce vrei tu să faci cu acea idee și apoi, în procesul creației, nebeneficiind de mintea ta inteligentă, nu va genera idei adiacente de punere în aplicare a ideii centrale. Și din acest motiv nu doar că leneșii se irosesc, dar și ideile lor sunt prost puse în aplicare, ceea ce provoacă lamentările leneșilor cum că nimeni nu se ridică la nivelul ideilor lor. Și asta chiar așa este, cu mențiunea că atunci când cineva generează o idee măreață, tot acea persoană ar trebui să se preocupe de transformarea ei în realitate.

Și atunci, ce-i de făcut? Habar n-am! Ceea ce știu este că geniile sunt socotite de noi genii pentru că au fost acea categorie rară de oameni care au generat idei de briliant și tot ei le-au pus în practică. Cum ar fi fost dacă Da Vinci sau Michelangelo doar ar fi spus de ce pot fi ei capabili, fără a trece însă la acțiune? Oare nu ar fi fost considerați doar niște lăudăroși, niște mincinoși notorii? Asta e și cu leneșii cu idei crețe. Până nu vor trece la aplicarea lor, nu vor putea ieși din Zodia Munchausen. Și, parol, dacă nu cunosc mulți baroni d-ăștia!

De ce scriu

Pentru că-mi place şi ştiu că mi se potriveşte, ceea ce scriu fiind o completare a personalității mele şi nu o formă de manifestare a alter ego-ului meu. Cine mă cunoaşte, nu e surprins de ceea ce scriu. O fac pentru că simt că am ceva de spus şi nu pentru a fi aprobat de ceilalți – adică să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu cei ce mă citesc. O fac pentru cä träim într-o lume în care ipocriţii, impostorii şi cozile de topor sunt acolo unde trebuie şi asta e al dracului de bine.

Tot felul de persoane mă întreabă dacă nu mă interesează să fac bani cu acest blog. Inițial era deranjat de acest lucru deoarece eu nu pun semnul egal între scris şi bani. După un timp mi-am dat seama că pentru mulți dintre noi orice formă de interacțiune cu lumea reprezintă tot atâtea ocazii de a obţine un oarece beneficiu material. Ştiu că e greu de crezut dar nu mă interesează să pup pe alții în cur pentru a reuşi în viață. Dacă m-ar fi interesat să ajung în înalta societate, aş fi fost preş de şters pe jos al celor mari acum 20 de ani. În acest moment e prea târziu, iar coloana mea e prea şubredă ca să mai suporte cunoscutele flexări în fața celor ajunşi. Deci un concurent în minus pe lista lungă a pupincuriştilor.

Scriu ceea ce scriu deoarece nu caut recunoaşterea din partea celor mulți care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc. Un like, un simplu comentariu al unei persoane care ştie despre ce scriu, care îşi foloseşte inteligența dincolo de interesele personale meschine, valorează mai mult decât cohortele de cititori ale site-urilor de scandal care ar vorbi de mine. Confundăm prea ades cantitatea cu calitatea şi popularitatea cu valoarea ca să-mi doresc ceea nu mă interesează. În rest, mă bucur că suntem diferiți, deşi unora nu le prea place. 🙂

Cu metroul londonez

Tolsto

N-aş fi crezut cã metroul londonez o sã-mi facã o aşa bunã impresie, dar asta e acum. Cum sunt adeptul mersului frumos, adicã pe jos, am apelat la metrou doar pentru a ajunge în oraş. O lume pestriţã şi de toate culorile vezi oriunde ai întoarce capul. De la evrei ultraortodocşi, cu zulufii care curg de sub pãlãriile negre, pânã la purtãtoarele de burka, ele însele de mari dimensiuni. De la negrii, fani declaraţi ai lui Bob Marlow, pânã la pakii şi afganii omniprezenţi. Oricum ai da-o puţine semne trãdeazã faptul cã ai fi în Londra. E un fel de Anglie fãrã englezi. Noroc cã în diferite staţii de pe traseu mai urcã un englez rãzleţit. Visul de aur al multi-culturalismului e pe cale sã se înfãptuie. Suntem martorii fãuririi Europei fãrã europeni.
Pe traseu, de la o anumitã staţie, în faţa mea, pe un scaun, s-a proţãpit o turcoaicã…

Vezi articol original 327 de cuvinte mai mult

Oameni și cărți

oameni-si-carti_8f2b2a7c59662cOamenii și cărțile îmi sunt schiuri. Problema e că nu am bețe și din cauza asta mă las când pe una, când pe alta, cu alte cuvinte când pe oameni, când pe cărți. Bețele mi-ar fi mentorii, dar ia-i de unde nu-s, căci Dumnezeu te-ncearcă mai abitir decât orice om, decât orice carte. Și mă las atât de puternic, adică mă azvârl, încât nu mai știu cum să-mi schimb greutatea pe celălalt picior. E ca un ping pong pe care-l fac în viață între oameni și opera lor fundamentală, cărțile.

Oamenii și cărțile sunt stâlpii mei de sprijin. Mă simt ca sub o arcadă, ca sub un arc de triumf atât de viu încât permanent el își schimbă forma, pe măsură ce cunosc mai multe despre oameni din cărți și-mi dau seama că mai am atâtea de învățat referitor la oameni, adică la mine.

Oamenii și cărțile deoarece mă reped de fiecare dată la cărți ca la un prospect de produs, ca să înțeleg mai bine cu ce oameni am de-a face și de fiecare dată mă uit la oameni ca și când n-aș fi citit niciodată vreun pliant al cunoașterii umane, adică al cunoașterii de sine.

Oameni și cărți deoarece de fiecare dată când citesc o cartă bună – și-n ultima vreme ajung să citesc din ce în ce mai mult și poate mai bine – ochii nerăbdării mă-mbie după o nouă carte și spre alți oamenii. Cu oamenii e ceva mai greu deoarece ei nu-și dau seama cât de buni sunt, deoarece au tot timpul senzația că nici nu știu cine sunt, deși asta de mult e scris în cărți.

Oameni și cărți deoarece tot ceea ce era de spus s-a scris și tot ce era de înțeles au simțit-o alții înainte. Noi acum nu face decât să urcăm muntele lui Sisif – Muntele Tabu – dar noi nu știm asta, deoarece fiecare om o ia de la capăt și asta întrucât cunoașterea nu se transmite genetic ci doar prin educație.

Oameni și cărți deoarece oricât de mult m-aș fi dezamăgit de unii oamenii, întotdeauna există unele cărți care să mă readucă cu picioarele pe pământ din adâncurile ființei mele. Și asta pentru că mai sunt atâtea de aflat, ce alții au vibrat înaintea mea, încât fiecare lucru nou pentru mine vine cu a-ha-uri vechi, de mii de ani, adnotate cu grijă pe fila vieții mele și simt, așa, că nu mai disting nimic între oameni și cărți, pentru că totul e în oameni și cărți.