Despre experiențe

0145efaPriveam, vorba vine priveam, simțeam cât de mult ne schimbă pe noi experiențele. Cel puțin eu sunt burdușit de așa ceva. Nici nu conștientizăm cât datorăm fiecărei experiențe din viața noastră și prin experiență înțeleg acel fapt trăit în urma căruia ceva s-a schimbat în noi. Cu sau fără suferință, dar sigur e schimbare.

Dacă aș șterge cu totul ultimii, să zicem, zece ani din viață, aș fi de nerecunoscut chiar și pentru mine. Cred că cel de ieri m-ar pune într-un mare disconfort pe mine, cel de azi. Și tot așa, cum e tare posibil ca peste alți zece ani să nu-mi placă deloc de ce voi vedea la cel de astăzi. Nu știu dacă asta se cheamă evoluție, dar cert e că nu mă lasă deloc indiferent.

Cel puțin pe interior sunt atât de schimbat încât pe exterior nu se văd decât cutele, ridurile transversale de pe frunte. Am pus cută peste cută, așa cum copacii pun cerc peste cerc, în vârstele lor seculare. Și cu cât mă cutez mai tare cu atât mă limpezesc pe unde apuc și mai mult pe interior. Fiecare asimetrie facială sau corporală marchează o reglare fină în interior. E foarte posibil să nu mai am loc de cute, atunci să te ții limpezire de cleștar.

Dar paradoxul cel mai mare e că, indiferent cât strâmb din nas la cel ce mă văd, cu atât mai împăcat sunt cu mine. E ca și cum aș conștientiza că experiențele sunt inexorabile, sunt necesare tocmai că să vedem ce-am făcut cu noi înșine. Toată chestia e că nu știu ce-am făcut cu mine. 🙂

Să zicem că ai cont la o bancă

grad-running-from-credit-card-tasslesSă zicem că ai cont la o bancă. Să zicem… Să presupunem că tu ești acel tip de om care nu te pui de-a latul în calea progresului, nu! Și că orice formă de modernitate o încerci înainte să strâmbi din nas. Și tocmai din acest motiv ți-ai spus că e bine să ai un cont la o bancă și un card pe lângă el, ca să nu umbli cu banii la teșcherea, să te simți și tu ușor ca un fulg de nea.

În plus, pentru că ție îți plac națiunile cele mai civilizate din Europa și în special cele care în ciuda dimensiunilor lor mici s-au remarcat în comerțul mondial, câștigând pământ prin cele colonii și chiar și acasă, tu-ți faci cont cu card tocmai la ei. Și pentru că ție îți place să fie ca o libelulă, ca un fir de păpădie, ca o pasăre colibri, nu porți la tine bani, că ți-e frică să nu te trăsnească, dar și pentru că banii ocupă mult loc prin geamantane. Și tocmai acum, când n-ai bani de-o pâine, vrei să mănânci și tu. Îți iei ceva de mâncare, de prânz și, când să plătești, iacă poznă, nu se poate plăti cu cardul. Te gândești că națiunea cea măreață, de oameni înalți, o fi văzut că în ultima vreme ai cumpărat prea multă mâncare și, pesemne, te-ai îngrășat. Îți zâmbești în barbă, fericit că se mai gândește cineva la tine și te-mprumuți că să n-auzi cum sună clopotele foamei din stomacul tău.

Între timp uiți de grija ce ți-o poartă banca cea vestită și se face seară, așa că vrei să cumperi o înghețată la cornet. Cum tot n-ai bani, vrei să plătești cu cardul. Din nou refuz total. Banca nu vrea să mănânci înghețată, căci, altfel, obezitatea-i gata. Îți zâmbești din nou în barbă și te bucuri de grija și dragostea nețărmurită ce ți-o poartă cea bancă din capătul celălalt de Europă și suni la Relații cu Clienții. Fiind în România, acest departament nu se mai numește așa, deoarece toți românii, cu mic cu mare, doar în engleză glăsuiesc. În cel mai rău caz se numește Customer Service, iar în cel mai fericit, Customer Care. Când spui Customer Care te și vezi transformat într-o pisică, înconjurat de  o armată de nou intrați pe piața muncii care te mângâie maiestos pe blăniță.

Dar nu-i așa! Nu visezi nicio blăniță! Constați că vorbești cu departamentul Relații cu Proștii, proștii de la care băncile mulg sau smulg banii. Îi spui primei angajate că nu poți plăti. Ea, ca orice duduie care se respectă, îți pronunță numele și te întreabă ce fel de card ai. De plastic, îi replici. Marcată total, deoarece la training-urile de relații cu fraierii nimeni nu-i învață să gândească, se blochează. O scoți din abisala ei incongruență cognitivă și-i spui denumirea cardului. Ți-o întoarce că acesta e OK, că poți să cumperi ce vrei cu el. Îți mai ieși un pic din țâțâni și-i zici că banca pe care o slugărești te-a transformat într-un sărac, că ești la fel de bogat ca Iisus pe cruce, că n-ai ce mânca pentru că nu poți cumpăra nimic!

Fata își cere scuze, dar tu nu o asculți și-i povestești toată tărășenia de peste zi. Dând din colț în colț fata completează că au fost probleme cu cardurile pe la amiază, dar că, între timp, s-au rezolvat. În acea clipă te-ai eliberat total de țâțâni și începi să zbier la ea, ca orice om care are dreptul să fie și labil emoțional atunci când trebuie, că pe tine nimeni nu te-a informat. Dacă erai plecat din țară și trebuia să plătești vreun hotel, la plecare, ce făceai? Ce făceai dacă, după vreo 2 ore de adunat lucruri, de prin vreun hypermarket, la casă, ți se respingea plata? În plus, dacă tu ai avea un credit la minunata bancă blondă și înaltă, scuzele tale erau suficiente sau banca ți-i trimitea pe frații Cămătaru pe urmele tale, pe post de maseuri de oase frânte?

După ce-ai devenit una cu universul, contopindu-te total și cu Yin și cu Yang, tu închei apoteotic: Femeie, banca asta, de tot rahatul, sărăcea dacă-mi trimitea un sms, de 7 eurocenți, prin care să-mi spună: Bă, schmuck, ne-au cotropit hackerii! Când îi dovedim, te anunțăm. Și în plus, eu, acum, ce fac? Eu cum cumpăr o pâine? Dați-mi, vă rog un șăf. Scuze, adie ea suav din buze, dar șefii au plecat deja de la muncă. Aa!, zici tu, s-au dus să-și scoată banii de pe cardurile voastre de căcat.

Cătrănit și fericit că ești egal cu esența sărăciei, închizi telefonul gândindu-te la vremurile în care orice plată se făcea doar cu banii joși și pentru asta nu primeai niciun bon fiscal. Pur și simplu pe atunci nu existau bonuri fiscale. O tempora, o mores! Dar pe tine te-a mâncat undeva! Tu – Batman, Batman! Ai vrut să fii online, că așa ai fost învățat în firmă. Ești online, ori nu exiști! Tu, acum, ești online, dar la ce te-ajută?

P.S. 1 La 15 minute după terminarea discuției cu neîmplinita de la Schmuck Service, primești următorul SMS: „Stimate domn BLA BLA BLA, va informăm că puteți relua tranzacțiile cu cardul dumneavoastră BLA BLA BLA, problemele tehnice au fost rezolvate. Ne cerem scuze pentru neplăcerile cauzate. O zi bună! Semnat: banca de rahat.” Și nu o dată, ci de două ori!!!

P.S. 2 Pentru cei care nu sunt români, deoarece tu ai lămurit faptul că toți românii știu engleză, schmuck înseamnă: prost, idiot, imbecil, prostănac, prostălău, cretin și alte variațiuni pe aceeași temă.

Oameni leneși

maxresdefault1Am auzit de atâtea ori vorbindu-se de brânză bună în burduf de câine încât m-am plictisit și la propriu și la figurat. Numai în cazul meu, dacă ar fi s-o contorizez, s-ar zice că am făcut o fixație pentru ea, dar nu e așa. Când pun această expresie în raport cu mine, o leg de copilărie, deoarece nu învățam la toate obiectele ci doar la cele la care-mi plăceau profesorii, în timp ce cei trecuți de mine la index credeau că mă ambiționează dacă mă critică. Atunci ca și acum critica nu funcționează în cazul meu, ba din contra aș zice.

Dar nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre acele persoane, foarte inteligente de altfel, multe dintre ele în arealul meu geografic, care nu-și pun în aplicare ideile, ci le deleagă, considerând că nu e de demnitatea lor să-și suflece mânecile atunci când vine vorba de acțiune. Am recunoscut-o și asta am s-o fac mereu, că admir oamenii inteligenți, oameni care au idei nemaipomenite, idei pe care eu nu le-am putut avea nicicând, deoarece mintea mea este incapabilă de asemenea genoflexiuni productive

Astfel de oameni, din punctul meu de vedere, sunt niște neîmpliniți, deoarece, deși generează idei fantastice, nu le pun personal în practică deoarece le lipsește hărnicia. Pentru ei a trece la acțiune e ca și cum și-ar consuma din energiile creatoare. Marea problemă a acestor persoane e că își irosesc toate ideile crețe, deoarece nicio altă persoană delegată cu punerea acestora în practică, nu va reuși să o execute așa cum ar face leneșii despre care vorbesc în rândurile de față.

Pe de o parte, nicio altă persoană nu știe ce vrei tu să faci cu acea idee și apoi, în procesul creației, nebeneficiind de mintea ta inteligentă, nu va genera idei adiacente de punere în aplicare a ideii centrale. Și din acest motiv nu doar că leneșii se irosesc, dar și ideile lor sunt prost puse în aplicare, ceea ce provoacă lamentările leneșilor cum că nimeni nu se ridică la nivelul ideilor lor. Și asta chiar așa este, cu mențiunea că atunci când cineva generează o idee măreață, tot acea persoană ar trebui să se preocupe de transformarea ei în realitate.

Și atunci, ce-i de făcut? Habar n-am! Ceea ce știu este că geniile sunt socotite de noi genii pentru că au fost acea categorie rară de oameni care au generat idei de briliant și tot ei le-au pus în practică. Cum ar fi fost dacă Da Vinci sau Michelangelo doar ar fi spus de ce pot fi ei capabili, fără a trece însă la acțiune? Oare nu ar fi fost considerați doar niște lăudăroși, niște mincinoși notorii? Asta e și cu leneșii cu idei crețe. Până nu vor trece la aplicarea lor, nu vor putea ieși din Zodia Munchausen. Și, parol, dacă nu cunosc mulți baroni d-ăștia!

De ce scriu

Pentru că-mi place şi ştiu că mi se potriveşte, ceea ce scriu fiind o completare a personalității mele şi nu o formă de manifestare a alter ego-ului meu. Cine mă cunoaşte, nu e surprins de ceea ce scriu. O fac pentru că simt că am ceva de spus şi nu pentru a fi aprobat de ceilalți – adică să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu cei ce mă citesc. O fac pentru cä träim într-o lume în care ipocriţii, impostorii şi cozile de topor sunt acolo unde trebuie şi asta e al dracului de bine.

Tot felul de persoane mă întreabă dacă nu mă interesează să fac bani cu acest blog. Inițial era deranjat de acest lucru deoarece eu nu pun semnul egal între scris şi bani. După un timp mi-am dat seama că pentru mulți dintre noi orice formă de interacțiune cu lumea reprezintă tot atâtea ocazii de a obţine un oarece beneficiu material. Ştiu că e greu de crezut dar nu mă interesează să pup pe alții în cur pentru a reuşi în viață. Dacă m-ar fi interesat să ajung în înalta societate, aş fi fost preş de şters pe jos al celor mari acum 20 de ani. În acest moment e prea târziu, iar coloana mea e prea şubredă ca să mai suporte cunoscutele flexări în fața celor ajunşi. Deci un concurent în minus pe lista lungă a pupincuriştilor.

Scriu ceea ce scriu deoarece nu caut recunoaşterea din partea celor mulți care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc. Un like, un simplu comentariu al unei persoane care ştie despre ce scriu, care îşi foloseşte inteligența dincolo de interesele personale meschine, valorează mai mult decât cohortele de cititori ale site-urilor de scandal care ar vorbi de mine. Confundăm prea ades cantitatea cu calitatea şi popularitatea cu valoarea ca să-mi doresc ceea nu mă interesează. În rest, mă bucur că suntem diferiți, deşi unora nu le prea place. 🙂

Oameni și cărți

oameni-si-carti_8f2b2a7c59662cOamenii și cărțile îmi sunt schiuri. Problema e că nu am bețe și din cauza asta mă las când pe una, când pe alta, cu alte cuvinte când pe oameni, când pe cărți. Bețele mi-ar fi mentorii, dar ia-i de unde nu-s, căci Dumnezeu te-ncearcă mai abitir decât orice om, decât orice carte. Și mă las atât de puternic, adică mă azvârl, încât nu mai știu cum să-mi schimb greutatea pe celălalt picior. E ca un ping pong pe care-l fac în viață între oameni și opera lor fundamentală, cărțile.

Oamenii și cărțile sunt stâlpii mei de sprijin. Mă simt ca sub o arcadă, ca sub un arc de triumf atât de viu încât permanent el își schimbă forma, pe măsură ce cunosc mai multe despre oameni din cărți și-mi dau seama că mai am atâtea de învățat referitor la oameni, adică la mine.

Oamenii și cărțile deoarece mă reped de fiecare dată la cărți ca la un prospect de produs, ca să înțeleg mai bine cu ce oameni am de-a face și de fiecare dată mă uit la oameni ca și când n-aș fi citit niciodată vreun pliant al cunoașterii umane, adică al cunoașterii de sine.

Oameni și cărți deoarece de fiecare dată când citesc o cartă bună – și-n ultima vreme ajung să citesc din ce în ce mai mult și poate mai bine – ochii nerăbdării mă-mbie după o nouă carte și spre alți oamenii. Cu oamenii e ceva mai greu deoarece ei nu-și dau seama cât de buni sunt, deoarece au tot timpul senzația că nici nu știu cine sunt, deși asta de mult e scris în cărți.

Oameni și cărți deoarece tot ceea ce era de spus s-a scris și tot ce era de înțeles au simțit-o alții înainte. Noi acum nu face decât să urcăm muntele lui Sisif – Muntele Tabu – dar noi nu știm asta, deoarece fiecare om o ia de la capăt și asta întrucât cunoașterea nu se transmite genetic ci doar prin educație.

Oameni și cărți deoarece oricât de mult m-aș fi dezamăgit de unii oamenii, întotdeauna există unele cărți care să mă readucă cu picioarele pe pământ din adâncurile ființei mele. Și asta pentru că mai sunt atâtea de aflat, ce alții au vibrat înaintea mea, încât fiecare lucru nou pentru mine vine cu a-ha-uri vechi, de mii de ani, adnotate cu grijă pe fila vieții mele și simt, așa, că nu mai disting nimic între oameni și cărți, pentru că totul e în oameni și cărți.

Maestrul

mastermindL-am văzut pe maestrul Djuvara, la tv, că tocmai făcuse 100 de ani. E ceva! Atât teoretic, cât și practic. Chiar mă gândesc dacă acum vreo 80 de ani s-o fi gândit la pensie. Dacă nu omit faptul că i-am citit memoriile acum câțiva ani, pot spune că știu răspunsul. Nu s-a gândit. De altfel, în calitatea lui de transfug, de refugiat, chiar politic, fiind anterior un ministeriabil al externelor antonesciene, nici n-avea cum să nu fie un refugiat politic. În plus, datorită vieții sale tumultuoase, nu a cotizat la fondul de pensii al țării sale parțiale de adopție, Franța, deoarece a fost mai mult plecat prin cea Africă neagră.

Și totuși, e ceva să faci 100 de ani și să mai ai creierul cât de cât întreg, maestrul demonstrând o rară claritate intelectuală pentru vârsta lui de-a dreptul matusalemică. În plus, să ajungi la 100 de ani și să vorbești de planuri de viitor, de cărți pe care încă vrei să le scrii, despre gândurile care nu-ți dau pace și-ți  fac din creier morișcă, asta da exemplu de bătrâneți pline de savoare. Păi, normal, că în cazul ăsta nici nu mai ai timp să mori. Păi, moartea trece pe la cei îngrijorați, șocați, terminați de gândul c-or să moară și de obicei îi mai lasă o tură pe cei care-i doare în paișpe de ea. Asta da atitudine de lady din partea morții! Cum să n-o respecți.

În plus, cât amar de bănărit a câștigat? Dacă s-a pensionat la 65 de ani, nu am de unde ști, deoarece la revoluție avea deja 73 de ani, fiind aproape de-un leat cu Ceaușescu, dar știu sigur că a pensionărit mai mult decât alții au călărit piața muncii. Oricum, indiferent câți bani a câștigat,  și-a meritat cu vârf și îndesat banii. Dar eu nu cred că el s-a gândit la bani. El s-a gândit doar cum să-și trăiască viața și zău dacă nu a trăit-o interesant.

Nu pot să nu remarc că fiecare prezență a sa mă duce cu gândul taman la butada noastră patriotică, moșnegească: cine nu are bătrâni să-și cumpere. Acum câteva sute de ani, vorba asta era plină de înțelesuri, deoarece puțini oameni ajungeau să îmbătrânească și nimeni nu înregistra pe hârtie ce se întâmpla fără să-și dea seama prin viața lor. Și tocmai acum, în epoca internetului cel de toate zile, cel care ne controlează viața noastră și cu voie și fără de voie, maestrul Neagu Djuvara ne demonstrează valoarea acestei expresii bătrânicioase: nu e suficient să ai acces la tot felul de informații, mai trebuie ca cineva să o interpreteze, să o compare și să o distileze, pentru a scoate din ea esența. O viață trăită frumos, o viață în fața căreia până și moartea se înclină, căci și ea este o doamnă, ce naiba!

Un telefon util

tel-logoMă suna cineva. Nu știu cine, nu-i cunosc numărul și totuși răspund. Dintr-o dată se prăvălește asupra mea o voce atât de caldă, atât de prietenoasă de ai crede că ne cunoșteam de-o viață. În realitate nu ne cunoaștem, n-am idee cine era la telefon. După un preambul plin de fericirea comunicării prin telefon, persoana hiperprietenoasă îmi spune că are ceva pentru mine. Da?, zic eu. De obicei nimeni nu-mi dă nimic gratis. S-or fi aliniat planetele în cazul meu. Persoana râde și-mi zice că are o ofertă de nerefuzat, un plan de investiții financiare.

Nu-mi mai bat capul și nici nu-i cer socoteală de unde are numele meu de telefon și o fac pe umilul, ceea ce nu-mi stă în fire și spun că  veniturile mele sunt insignifiante, deoarece sunt un profesor mediocru. Persoana optimistă stă o clipă pe gânduri și își reia atacul la ușa potențialului fraier și-mi spune că știe ea că sunt mai mulți bani în învățământ, că s-au mărit salariile. Nu contest, replic eu, dar nu și mie, eu fiind, și-i reamintesc, un profesor mediocru. N-am bani nici să trec strada, ca urmare nu aveți ce lua de la mine.

Mută de uimire, căci doar asta a făcut persoana, să tacă, preț cam de-un minut, în încercarea de a mai da un atac frontal potențialului fraier, încheie sec: bine! și apoi închise telefonul fără să-și ia înapoi toată prietenia și căldura cu care mă invadase la începutul convorbirii. La final, după ce-mi trag și eu sufletul, răsuflu ușurat și mă bucur că măcar pot juca rolul umilinței atunci când toți șmecherii și impostorii cred că după fiecare ușă, pardon, apel telefonic, se află câte o gâscă numai bună de jumulit. Apoi am plecat jubilând: ce bine e să fii sărac! N-are cine te jecmăni! 😛

Despre sport altfel

20151210-130622Am fost și eu suporter într-o vreme, chiar chibiț. Eram prezent peste tot acolo unde se bătea o minge de pământ, de un perete, de o paletă sau de un adversar, acolo unde se făcea mișcare, de la alergatul ca bezmeticul, dând ture pe stadioane – și înauntru și în afară – de eram atras de orice punea în mișcare sângele clocotitor. Pe acea vreme eram prezent în faptul serii sau la mijirea dimineții pe orice vreme sau timp, indiferent dacă era vara pârjolită sau iarna troienită. Eram prezent pentru că nu puteam lipsi, căci copilăria e vremea organelor veșnic neastâmpărate.

Pe acele vremuri a fi informat despre ce se întâmplă în lumea sportului era un efort destul de consistent, una din puținele surse fiind un ziar de 4 pagini, format mic, numit Sportul. Din el aflam, cu o întârziere de cel puțin o zi, ce se mai petrece în lumea sportului. Cum nu mă puteam abona, deoarece abonamentul, la ceea ce acum noi am numi acum o fițuică, nu era posibil decât pentru o mână de oameni, de cele mai multe ori trebuia să-mi iau un exemplar de la un chioșc de ziare. Și ca să-l iei de la chioșc nu era atât de simplu, deoarece veneau doar câteva bucăți la fiecare dugheană în parte, de regulă 4 sau 5, în timp ce numărul doritorilor era de zeci de ori mai mare.

Din acest motiv trebuia să stau la coadă, mai ales în zilele de după diverse evenimente sportive importante. Ajungeam să stăm și câte 4 sau 5 ore, așteptând un hârb de camion care să descarce în fața chioșcului un maldăr de ziare venite din capitală, 99% din acest morman fiind format din ziarele de propagandă ale vremii și ce mai încăpea pe lângă fiind ziarele și revistele de real interes. Cum uneori nu apucam ziarul din cauză de coadă prea mare, mă bucuram doar să aflu de la cei care au apucat să-l cumpere sau măcar să-l citească ultimele știri, adică acelea de ieri sau de alaltăieri.

Dacă apucam un exemplar – și se întâmpla destul de rar – îl citeam din scoarță în scoarță – nu era mult de citit – și chiar de mai multe ori, astfel încât deveneam expert în rezultate sportive într-o vreme în care enciclopediile ambulante erau la mare căutare, din cauză de neexistență a goagălului. Azi așa, mâine așa, de atâta sport băgat în mine, atât pe cale orală, cât și spirituală, la un moment dat am considerat că mi-am făcut plinul și mi-am zis că e cazul să-i mai las și pe alții să se desfete cu ultimele rezultate, mai ales că actualele cuceriri ale științei și tehnicii te scutesc de cozi și de tras pe nas cerneală tipografică pe bază de plumb.

Partea bună cu care am rămas și după atâția amar de ani este buna cunoaștere a geografiei mondiale, deoarece eram foarte atent atunci să cunosc toate orașele și tăpșanele de pe lumea asta unde avea loc orice competiție, de la cele de alergat ogarii, până la tot felul de olimpiade. Și-am mai rămas cu ceva: cu răbdarea că la un moment dat hârbul acela de camion va descărca și în țara noastră, pe lângă tot felul de vechituri occidentale și câteva performanțe sportive românești. Când o fi momentul ăla eu nu am de unde să știu, dar știu că am să mă bucur să le aflu chiar și după o zi sau două de la petrecerea lor.

De ce există persoane… mari

pizap-com138529159390311Răspunsul e simplu: pentru că există mâncare și pentru că aceste persoane nu se pot abține să nu se înfrupte din tot ce apucă. Aud de multe ori, din gura celor care au înfulecat multe și diverse vietăți la ceaun sau la viața lor (încă nu m-am dumirit ce are întâietate pentru ei), că nu pot slăbi, că tot ceea ce au făcut în această direcție a fost un eșec lamentabil. Pur și simplu au o problemă de metabolism și din acest motiv sunt victimele kilogramelor suplimentare. Pe bune?! Așa să fie?! Eu, pe porțile de la Auschwitz, nu am văzut să iasă nicio persoană durdulie. Niciuna! Toți cei care au ieșit, erau piele și os. Nici urmă de carne sau de grăsime ascunsă sub piele.

În plus, dacă stai de vorbă cu o persoană ce-și duce cu demnitate, zice aceasta, multiplele kilograme excedentare, volens nolens, discuția va aluneca, la un moment dat, la mâncare. Vei auzi tânguiri referitoare la calitatea proastă a mâncării actuale, că toate alimentele sunt pline de pesticide și de diverse E-uri, de nici nu mai știi pe ce și de ce să pui gura. Pe bune?!, te întrebi tu din nou. Tot persoanele bine aspectate se plâng?! Păi, ceilalți ce ar trebui să mai mai zică? Oricum, persoanele… mari vorbesc atât de des despre mâncare, tot așa cum om de știință aduce vorba despre domeniul lui de activitate. De unde concluzia că și subiecții noștri sunt niște pasionați, care experimentează mâncatul stahanovist.

Și de altfel, atunci când aceste ființe vorbesc despre mâncare, vezi cum ochii li se luminează, de ai putea vedea lumina de la capătul tunelului, dacă ai avea soarta României, firește. Mai mult decât atât, le auzi limbile cum plescăie în gură, deși persoanele în discuție nu deschid deloc gura în prezența ta, semn că-și antrenează limbile și în somn, pe post de bandă rulantă de cărat tot ce se poate căra spre stomacul pantagruelic.

O altă temă abordată de cei pomeniți mai sus este chiar aspectul tău exterior, al celui care nu este ca ei. Se uită la tine, te privesc ca pe un exponat de la Muzeul de Științe Naturale și, în mintea lor, se crucesc și se minunează cum de nu ai murit de foame. Poate te și căinesc, dacă nu te-ar disprețui pentru că nu știi să apreciezi dar mai ales duci în derâdere cel mai mare dar al omului, mâncatul. Dar asta e, nu le poți avea pe toate. Trebuie să fie undeva în echilibru în natură. Dacă unii sunt… mari, alții trebuie să fie la polul opus. Doar că pe cei de la polul opus n-ai să-i auzi vorbind despre mâncare și despre câte fac ei să devină… mari, dar că nu reușesc pentru că nu-i ajută metabolismul. Uof, bieții de ei!

Un prieten drept răsplată

childhood-friendship_largePentru mine personal cea mai bună perioadă a prieteniei a fost la pubertate, adică în liceu, tocmai atunci când începi să pricepi ce se întâmplă în jurul tău, iar spiritul mercantil încă nu-și pune amprenta pe relațiile cu ceilalți. Aia a fost perioada marilor prietenii, când exploram o lume în absolut toate direcțiile, în care pasiunile se ciocneau de curiozitate și provocau mii de stele în lumea mea. Atunci a fost perioada în care am apreciat cel mai bine ce e aia o prietenie, ce e aia adevărata solidaritate între persoane ce nu au nimic de împărțit, deoarece nimic au.

Apoi, am început să fac curat și să elimin încet, încet destul de multe persoane din viața mea, proces nefinalizat nici acum, de nu pricep de unde atâta omenire în imediata mea apropiere. Încercând să păstrez relațiile la un nivel cât mai puțin egoist, am constat că nimeni nu greșește într-o prietenie, ci că pur și simplu, fără să ne dăm seama, vrem să ne atașăm și noi lumii deja mature, să de adaptăm moravurilor și sistemelor ei de valori, cu tot ce include asta, de la cele mai mari calități până la perfidele defecte.

Așa că ce nu corespundea primei imagini a prieteniei pe care am avut pe la 14 ani, m-a făcut să fac curat în jurul meu. Mișcând mătura în toate direcțiile am avut timp de gândire și de sfătuire, drept care am zis că e mai convenabilă o liniște interioară decât o tulburare accentuată exterioară. Am mai constat că depărtarea asta a mea, cu mătura la subsuoară, face ca unii oamenii, care nu mă cunosc, să-ncerce să se apropie de mine. Cum eu știu deja ce diferență e între un adult și un adolescent, nu-mi prea bat capul cu socializările plăcute căci știu ce-mi doresc.

Partea cea mai interesantă e că acel loc de prieten e în continuare vacant, doar că mi-e imposibil să-l las ocupat din cauza faptului că nu mă pot desprinde de imaginea din debutul înfloririi mele. În plus, dacă nu-mi fac iluzii, înseamnă că nici nu mă încearcă prea mari deziluzii pe acest palier al vieții. Și din acest motiv, pur și simplu nu mai am nicio așteptare, ceea ce-nseamnă că nu mă mai furnică nicio întâlnire căci toate sunt terne datorită viziunilor fiecăruia dintre noi. O fi bine, o fi rău? Nu știu! Știu doar că prietenia e pentru mine ceea ce-am experimentat atunci, la pubertate și prin lentila acesteia tot ce a urmat pare o simplă relație comercială. Eu mi-am luat răsplata, atunci…
Trăiască prietenia între oameni! 😛