Cele 3 cercuri ale împăcării

Spuneam odată că pentru mine există 3 cercuri ale împăcării. Să te împaci cu tine însuți, să te împaci cu lumea și, apoi, să te împaci cu Dumnezeu. Ce mi se pare remarcabil la etatea mea este că primesc lovituri de la diverși oameni și asta nu mă deranjează. Le accept ca și cum n-ar fi. Le accept ca și cum aș fi împlinit. Oare sunt împlinit sau nu mai am mult până nu voi mai fi? Frumoasă dilemă!

Nu mai reacționez pentru că îmi dau seama că fiecare lovitură vine de la oameni care nu au trecut încă de primul cerc, acela al împăcării cu sine însuși. Și, la nivel de la individ, împăcarea cu sine, acceptarea a ceea ce ești, a familiei din care vii, a educației pe care ai primit-o și a experienței traumatizante pe care ai acumulat-o pe vremea în care nu erai decât un bulgăre de humă, este primul pas spre împlinire.

Sunt oameni, așa cum ziceam, care dau în mine, deși ei încă se luptă cu ei înșiși. În fața lor nu am nicio reacție. Accept loviturile pentru că nu pot da în cineva care încă suferă că este ceea ce este și nu poate înțelege de ce are acest destin și nu un cu totul altul.

Nu am dat încă peste oameni care nu sunt încă împăcați cu lumea. Și asta, probabil, pentru că nu sunt o fire sociabilă. Așa as putea cunoaște oameni care se zbat în brațele socializării, neînțelegând că nu contează cum ești privit, ci doar cum te vezi tu pe tine însuți. Și e al naibii de greu să accepți că ceea ce cred alții despre tine nu mai e o valoare fundamentală pentru tine.

Și mai rămân cei care încă nu s-au împăcat cu Dumnezeu. Îi numeri pe degete și nu-i găsești nicăieri, căci calea spre suflet e una tainică și nu-i dată tuturor să o parcurgă. Când am timp să nu-mi mai zic nimic – și asta e destul de rar – simt doar în spate un vânt rece de fiecare dată când un asemenea înger fâlfâie fără să-l văd. Atunci, eu închid ochii, ca să nu uit că m-am împăcat cu mine, cu lumea și că stau pios în fața Lui.

Despre viață pur și simplu

De multe ori m-am gândit ce-i face pe unii oameni care sunt cocoțați sus de tot pe treptele materiale ale omenirii să fie profund nefericiți, în timp ce alții, care abia au bani de șireturi, să vadă viața ca o aventură din lumea copiilor. Și n-am reușit să-mi dau singur un răspuns până în clipa în care am fost pus în fața inevitabilului. Iar inevitabilul se petrece atunci când afli că anumite drumuri sunt fără de întoarcere.

Mereu am crezut că viața trebuie să aibă și o parte numită răsplată, că fiecare efort depus, fiecare suferință, icnet înfundat, lacrimă pierdută în timp va fi răsplătită și încununată de o împlinire la un moment dat. Dar după ce am aflat că există drumuri fără de întoarcere am ajuns la concluzia că bucuria de a-ți trăi propria viață nu are nicio legătură cu vreo împlinire care se petrece la un moment dat, ci cu bucuria călătoriei prin viață, oricare ar fi aceea și indiferent cum s-ar termina.

Asta nu înseamnă că nu trebui să ai un țel, să nu-ți dorești ceva, ci să nu-ți faci din acel ceva scopul propriei tale vieți. Primordial este să te bucuri de călătoria spre acel ceva, căci drumul s-ar putea opri oricând. Reușind să pricepi acest lucru ajungi să te bucuri de aventura în care ești erou principal, căci ce e viața dacă nu o aventură.

Iar împlinirea e cu atât mai mare cu cât nu măsori drumurile altora, căci fiecare dintre noi are un destin unic, iar ceea ce e pentru unul mană cerească, pentru celălalt e pururea caznă. Și cum nu există două drumuri la fel, nu pot fi două destinații identice. De aia zic și eu, mulțumirea de sine e să savurezi clipa fără să distrugi visul, căci nu știi niciodată când ți se va lua… visul, adică viața. Zic și eu și mă bucur. 😊