Spuneam odată că pentru mine există 3 cercuri ale împăcării. Să te împaci cu tine însuți, să te împaci cu lumea și, apoi, să te împaci cu Dumnezeu. Ce mi se pare remarcabil la etatea mea este că primesc lovituri de la diverși oameni și asta nu mă deranjează. Le accept ca și cum n-ar fi. Le accept ca și cum aș fi împlinit. Oare sunt împlinit sau nu mai am mult până nu voi mai fi? Frumoasă dilemă!
Nu mai reacționez pentru că îmi dau seama că fiecare lovitură vine de la oameni care nu au trecut încă de primul cerc, acela al împăcării cu sine însuși. Și, la nivel de la individ, împăcarea cu sine, acceptarea a ceea ce ești, a familiei din care vii, a educației pe care ai primit-o și a experienței traumatizante pe care ai acumulat-o pe vremea în care nu erai decât un bulgăre de humă, este primul pas spre împlinire.
Sunt oameni, așa cum ziceam, care dau în mine, deși ei încă se luptă cu ei înșiși. În fața lor nu am nicio reacție. Accept loviturile pentru că nu pot da în cineva care încă suferă că este ceea ce este și nu poate înțelege de ce are acest destin și nu un cu totul altul.
Nu am dat încă peste oameni care nu sunt încă împăcați cu lumea. Și asta, probabil, pentru că nu sunt o fire sociabilă. Așa as putea cunoaște oameni care se zbat în brațele socializării, neînțelegând că nu contează cum ești privit, ci doar cum te vezi tu pe tine însuți. Și e al naibii de greu să accepți că ceea ce cred alții despre tine nu mai e o valoare fundamentală pentru tine.
Și mai rămân cei care încă nu s-au împăcat cu Dumnezeu. Îi numeri pe degete și nu-i găsești nicăieri, căci calea spre suflet e una tainică și nu-i dată tuturor să o parcurgă. Când am timp să nu-mi mai zic nimic – și asta e destul de rar – simt doar în spate un vânt rece de fiecare dată când un asemenea înger fâlfâie fără să-l văd. Atunci, eu închid ochii, ca să nu uit că m-am împăcat cu mine, cu lumea și că stau pios în fața Lui.
Tolsto 