Dacă nu aș fi văzut a treia naștere, cea din 1976, mi-ar fi părut rău că am fost în seara asta la film. Așa, având în cap jocul lui Kris Kristoferson, am folosit cele 2 ore și 10 minute a celei de-a 4 – a nașteri ca să ca să mă gândesc unde a greșit Bradley Cooper și unde a jucat extraordinar Kris. Indiferent a câta versiune este acest film, subiectul e mereu același, drama interioară a unui bărbat, ce se dezvoltă pe tot parcursul filmului, femeia, care devine o stea, nefiind decât un pretext pentru a înțelege mai bine povestea.
Din punctul meu de vedere jocului lui Bradley nu a convins. Indiferent ce-o zice generația clipei, cea care ține minte numai ce s-a petrecut azi și a fost dat deja pe Instagram, jocul lui Bradley a fost slab. Interpretarea lui dă de înțeles că acest om nu a traversat niciodată o criză existențială, că nu a fost niciodată în iad, pentru ca în timpul filmului să ne poată spună povestiri din criptă.
Băiatul acesta, de altfel un actor talentat, îi lipește o mare durere pe care apoi să o poată folosi în film ca material didactic pentru noi. Deși a mai jucat o dată un personaj marcat de angoase existențiale, schizofrenicul din Silver Linings Playbook, de data aceasta a fost prea cuminte, prea liniștit, prea cu zâmbetul pe buze pentru cineva zdrobit de o viață începută de la final. Pur și simplu, Bradley nu e capabil să sufere ca să aibă de unde să se inspire pentru un asemenea rol! Poate nu el trebuia să regizeze acest remake și astfel ar fi avut și pe cine să asculte din perspectivă regizorală. Dar așa…
În varianta din 1976, Kris Kristoferson a fost magistral tocmai că a pus pe masă toată lupta lui interioară, toată durerea provocată de o traversare prea deasă a graniței dintre bine și rău, care te face la un moment dat să fii dependent de amândouă. Acolo era un conflict interior bine jucat de un om ce nu se simțea bine niciunde, nici viu, nici mort, ceea ce dădea forță și substanță interpretării.
Cu tot respectul și admirația ce i-o port lui Bradley Cooper, marele lui ghinion este că a ales deja un film care în America e un obiect cult, la care toată lumea se raportează, ca și cum ai vorbi de Hamlet și rolurile lui Laurence Olivier. Cine cunoaște, știe! Eu mai degrabă l-aș fi văzut în rol, dacă m-aș gândi la actorii pe care i-am văzut în ultimele 3 sferturi de veac, pe James Dean, așa cum a făcut-o în Giant, sau pe Heath Ledger, ori Josh Brolin, mai ales că ultimul încă mai trăiește. Un asemenea rol nu poate fi jucat decât de cineva care a văzut iadul în persoană, iar acum nu știe dacă să mai trăiască un pic sau să mai moară o țâră.
Despre jocul lui Lady Gaga nu pot zice multe. Dincolo de vocea ei minunată, a dat interpretării o trivialitate care nu se regăsește nicăieri în scenariu. Ce diferență între femeia autentică, puternică și stilată, interpretată de Barbara Streisand și colțuroasa agresivă interpretată de Gaga! Bradley a fost un bărbat prea gingaș, prea cuminte, prea bonom, care o punea într-o lumină proastă pe femeia aceasta creionată de cântăreața actuală, oricând dispusă să ciomăgească un polițai. Unde vedem noi așa ceva în lumea reală?
Cât despre final, o mare jale! Dacă în varianta din 1976 regizorul nu ne spune dacă eroul nostru s-a sinucis sau a murit într-un accident de mașină, deoarece a trăit întreaga viață pe muchie de cuțit, lăsându-se pe noi să ghicim ce s-a întâmplat, în varianta din 2018, rockerul se sinucide, ceea ce e în totală antiteză cu jocul lui Bradley, care numai indiferență față de viață nu a arătat în rol.
Una peste alta, mă bucur că am văzut filmul din 1976 și sper ca generația clipei de peste 20 de ani, dacă va fi să vadă, din întâmplare, varianta din 2018 să exclame: What the fuck?! Pentru ca, dacă-l va vedea pe Kris Kristoferson, să spună: Respect, moșule!
Într-un film, o persoană – cine e cinefil știe – a zis: mă faci să-mi doresc să fiu un om mai bun! Pentru mine asta e definiția iubirii. Eu nu știu nimic dincolo de limitele acestei ecuații. Ceea ce înseamnă că eu iubesc multiplicat mai mulți oameni în același timp, dar că mintea mea e mereu la o singură persoană. Și asta pentru că văd în fiecare individ doar o piesă de mozaic pe care o îndrăgesc și că apreciez enorm persoanele care formează un mesaj din aceste piese. Și în jurul meu nu sunt multe. Poate una.
Nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost? După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire. Nu știu cum o fi fost pentru alții, dar când am coborât la capătul cel mai capăt al Evropii n-am mai simțit nimic. Cum mai poți simți ceva când acolo am trăit permanent cu senzația că acela e locul unde sălășluiește Zalmoxis, unde poți găsi numărul lui Dumnezeu sau chiar pe El însuși.
Tolsto 