Orașul mic

Îmi este dat uneori să am de a face cu orașul mic. Ce este un oraș mic? Este acel loc în care nu se petrece mare lucru și în care oamenii își consumă energiile pentru a se impune în fața celorlalți. Ce bine e să fii mic și să-i dai gata pe alții la fel de mici ca tine. Ce satisfacții puternice trebuie să încerci când vezi că nimeni din jurul tău nu reușește mare lucru în viață, chit că nici tu nu te-ai desprins de pluton. Totul e să fii atent la ce se petrece în jurul tău, să parezi o posibilă reușită a celor din preajma ta.

Cam asta e tot ce se întâmplă notabil în orașul mic în zilele noastre. Tot ceea ce aduni nu sunt decât elemente secundare. Toate acestea sunt folosite pentru a trasa o limită clară între ceea ce ești tu și toți ceilalți la fel de mici ca tine.

Ceea ce îi unește pe toți oamenii mici din orașele la fel de mici este agresivitatea. E o stare permanentă de ură față de tot ceea ce nu le aparține, față de tot ceea ce nu pot controla. E o formă de a viețui care nu îi aduce niciun fel de satisfacții. Omul mic stă mereu ca pe ace. Să nu care cumva cineva să i-o ia înainte în orașul mic. Aici e greu ca cineva să se remarce, pentru că nu are cine să îi aprecieze reușita. Când singurul lui scop în viață este doar să acumuleze și iar să acumuleze, e greu să prindă un moment în care să se mai și bucure de acest lucru. Și asta din cel puțin două motive. O dată că niciodată nu știe dacă are suficient, pentru că e măcinat de ideea că putea mai mult. Și a doua pentru că în orașele mici nu sunt suficienți oameni mici în fața cărora să se impună.  Și această dilemă îl macină pe omul nostru mic fără încetare.

Dar vine un moment în care omul mic își dă seama că nu a realizat mare lucru în orașul mic în fața oamenilor mici. Si atunci simte o străfulgerare, o dorință puternică de a mări orașul mic, de a aduce acolo oamenii pe care să-i facă mici. De ce dorește omul mic acest lucru? De ce nu încearcă să se lepede de ideea de parvenire? Pentru că omul mic se limitează la ceea ce teoretic îi dă senzația că nu mai este mic. Cu cât adună mai mult, cu atât crede că distanța dintre el și oamenii care nu sunt mici scade. Dorința omului mici este să fie nu doar egalul ci mai marele oamenilor care nu sunt mici. Din păcate efortul lui nu îi aduce rezultatul scontat. Cu cât succesele lui materialicești sunt mai mari, cu atât distanța care îl separă de cei care nu sunt mici crește.

Și atunci de ce tot acest efort de a fi mai marele mic peste cei mici, când acest lucru nu contează în ochii omului mic? Greu de răspuns la această întrebare atâta timp nu pot intra în pielea lui. Slavă cerului! Altfel aș deveni și eu mic.

Publicitate

Ca băieții

Se întâmplă uneori să fim surprinși de ce ni se poate întâmpla și alteori de ce li se poate întâmpla altora. Vorbim de atâtea ori de atitudinea noastră (a băieților) față de femei și cu toate acestea sunt momente în care rămânem siderați de ce ne pot auzi urechile.

Cu toții acordăm o atenție sporită acelor reprezentante ale sexului frumos care pun cel mai mult în valoare feminitatea. Suntem într-un fel de admirație permamență și nu știm ce să mai facem  ca să le intrăm in grații. Lucrul acesta ne obligă să fim mai cu băgare de seamă în preajma lor, să nu ne comportăm “ca băieții”. Și nu putem spune că nu facem eforturi, dar mai știm că asta ne aduce uneori anumite satisfacții, atunci când aceste ființe adorabile ne oferă un zâmbet, un cuvânt sau un gest plin de candoare.

Ce trebuie să simți atunci când constați că nu mai ești o cantitate neglijabilă, că intențiile tale sincere și nevinovate sunt devoalate, când prezența ta este în sfârșit remarcată? Poate doar o mare bucurie și o satisfacție care crește în fiecare zi. Atunci chiar simți că trăiești și dorești să dai tuturor celor care te înconjoară din starea ta de fericire.

Dar ce trebuie să simți când asiști fără să vrei la discuții purtate “ca băieții”, în care diverși „minori” evaluează femeile ca la bursa de tranzacționare a vitelor? Hohotele lor de râs, fie mai puternice fie mai slabe, îți spun care femeie este „mai apreciată” și care nu. Ca să nu mai vorbim de cuvinte. Un fluviu de perorații obscene se revarsă peste distinșii băieți. Mai surprinzător e că cei mai mulți dintre stimabilii domni sunt onorabile figuri în viața de zi cu zi. Nu știu ce anume îi metamorfozează în simple animale dornice să-și satisfacă pornirile ancestrale. Mai ciudat este că în preajma femeilor băieții aceștia sunt cele mai liniștite și mai lipsite de personalitate ființe. Ei sunt mereu de acord cu ceea ce zic femeile, le sar tot timpul în ajutor, dar, când sunt cu băieții “ca băieții”, capătă încredere și sunt gata să dezlănțuie teroarea sex(nz)uală, femeile devenind doar un obiect de sex-shop cu un preț derizoriu.

Cel mai trist este că în centrul preocupărilor lor de pervertire se află femeile cele mai de seamă. Aici vorbesc de femeile cele mai frumoase, mai educate, mai inteligente si mai morale. Ei simt o dorință nebună să calce în picioare, să umilească, să terfelească tot ce nu e josnic, primitiv și nedesfrânat. Cum adică să existe femei care nu cedează farmecelor lor, care să rămână fidele dacă nu aceluiași bărbat, în cazul în care nu sunt într-o relație, măcar propriei lor conștiințe?  Pentru ei toate femeile sunt curve care trebuie sa stea în patru labe în fața lor.

Aceștia sunt „minorii” care ne populează viața. Aceștia sunt oamenii care nu vor să vadă în jurul lor nicio femeie fericită. Pentru ei nu există flori, ci doar plante pe care le pot călca mereu în picioare. Și ne mai mirăm apoi că suntem tratați cu toții la fel, deoarece ele văd atunci în noi doar niște băieți care se comportă „ca băieții”.

Cum să fii pe placul femeilor

Profit de faptul că suntem în săptămâna luminată a femeilor (intervalul 1-8 Martie) pentru a mă alătura și eu celor care se simt bine și în această săptămână. N-am să vorbesc despre mărțișoare, flori și/sau alte cadouri atât de necesare și firești în această perioadă a anului, ca de altfel în orice altă perioadă. Dacă iubești/prețuiești pe cineva nu aștepti sfânta săptămână din martie, ci dai ghes impulsurilor tale de iubire/respect atunci când simți că te podidesc.

Dar să lăsăm pentru un alt moment nevoile prea bine marchetate și să atacăm frontal subiectul ușor schițat în titlu: cum să fii pe placul femeilor. Așadar, mi-a fost dat să-mi intersectez pașii cu a unui bărbat care nu ratează nicio ocazie, atunci când dă peste o doamnă/domnișoară, în care să nu vitupereze împotriva bărbaților. Și începe a-i descrie în cele mai sumbre culori: nesimțiți, instinctuali, prefăcuți, leneși, mizerabili la propriu și la figurat, etc. Când se apucă să le înșire, ai crede că face parte dintr-o confrerie dedicată fericirii femeiești și dacă n-ai ști că fericirea femeii se împletește cu cea a bărbatului, mai mai că l-ai crede. Te simți subjugat de talentul său oratoric, de fervoarea cu care își înșiră argumentele antibărbătești, încât simți împotriva bărbaților mai întâi un dispreț, apoi mânie care sfârșește în sfânta ură. Ce orb am fost, îmi zic! Nu știam cât de detestabil sunt. Oare cum de m-am putut suporta atâta timp. Acum știu răspunsul. Mi-a spus-o el: doar sunt un nesimțit, în cazul meu chiar un nesimțit notoriu.

Și atunci începe un proces de conștiință. Din partea DNA-ului nu sunt decât amintirile mele, din partea apărării – faptele mele. Chiar așa să stea lucrurile? Chiar atât de detestabil sunt? Unde? Când? Cum am greșit? Dar judecata se sfârșește repede. Nu văd, nu știu o faptă pentru care să mă plasez la stâlpul infamiei pentru a mă flagela spiritual. Chiar așa! De ce să am remușcări dacă pe lumea asta poate chiar există bărbați primitivi și animalici. De ce să mă simt prost dacă lucrurile pe care el le înșiră cu atâta patos nu se regăsesc și în CV-ul meu moral. A! Poate nu am acordat mereu locul în autobuz, poate nu am ținut ușa la magazin, poate nu am luat mereu flori sau cadouri, poate am uitat să spun întotdeauna și la timp La Multi Ani. Eu cred că aceste scăpări nu sunt condamnabile. Mai uită omul, că nu e perfect. Mai condamnabil mi se pare mie e să te folosești de toate aceste prilejuri pentru a o obține un oarece profit emoțional de la femei, ca să nu-i spun sexual. Ah! Uitasem să vă spun că tipul cu care m-am intersectat a divorțat de două ori. Motivul a fost mereu același. Violență domestică. Bănuiesc că dorea să-și domesticească nevasta prin procedeul pomicol numit altoire. Și atunci care este vina mea?