„Comentariu…”

Îmi aduc aminte de comentariile literare din manualele de română. Știu că eram obligați să le reproducem fie oral, fie în scris, la ore. Dar eu eram incapabil de așa ceva. Eram slab la memorat texte fără rime, chiar foarte slab. Dacă lui Nicolae Manolescu i-ar fi trecut prin cap să comenteze toți scriitorii în versuri, ar fi fost preferatul meu. I-aș fi memorat întreaga producție critică. Dar asa.. De altfel nu am simțit nicio atracție față de limbajul de lemn, care se cultiva cu atâta pasiune încă din clasa a 5 – a.

Până și jurământul de credință față de RSR nu am reușit să-l memorez. Nu puteam înregistra mecanic ceea ce nu înțelegeam. Se pare că n-am prea înțeles comunismul. Norocul meu a fost că nici nu am avut ocazia să-l trăiesc prea mult timp, ca să-i penetrez înțelesurile ascunse.

Dar să revin la comentariile literare. Nu înțelegeam de ce să le tocesc. Noi primeam manualele înaintea vacanței mari și aveam timp să-mi arunc un ochi pe ele. Pe unele doar să le răsfoiesc, iar pe altele să le parcurg din scoarță în scoarță.

Manualul de română se bucura de o atenție moderată, undeva dupa istorie, geografie și biologie (botanică/zoologie/anatomie). Citeam toate fragmentele în proză, după care citeam operele în totalitate. La final veneau poeziile și asta pentru că pe atunci căutam aventura și nu prea se găseau momente pline de adrenalină în versuri.

Oricum, citind totul îmi făceam propria impresie despre fiecare roman și nici nu-mi trecea prin gând să citesc opinia lui Manolescu. Și să fim drepți, Manolescu avea cam multe opinii. La ore, profesoara de română strâmba din nas la comentariile mele, spunându-mi că am o imaginație bogată, dar primeam mereu note mari. Chiar dacă era nemulțumită că nu toceam, aprecia faptul că eu chiar citeam și citeam, nu mă-ncurcam.

Cât despre Manolescu, trebuie să recunosc că mi-am făcut timp pentru el mult mai târziu, după ce l-am văzut în propria emisiune: „Profesiunea mea, cultura”. Abia la TV l-am descoperit cu adevărat, impresionându-mă prin opiniile sale neîncorsetate în limbajul de lemn și prin fluența exprimării. Asta m-a făcut să mă revanșez față de marile critic citindu-i memoriile. Și chiar nu am avut ce regreta, deoarece din fiecare pagină răzbate spiritul său pozitiv și neinteresat, care te fac la final să-ți dorești un destin asemănător.

Baronul Pontchausen

Pontchausen e prezent în tot și-n toate. Cât e ziulica de lungă stă mai tot timpul la televizor, de ajungi să te gândești când mai are timp să conducă țara. Are o așa de mare dexteritate în debitat scorneli de crezi că a câștigat un concurs de mințit viteză. Dacă unii drept-credincioși își propun o faptă bună pe zi, în cazul lui Pontchausen vorbim de număr de brașoave în același interval de timp. El se autoguvernează dupa preceptul: dacă nu ați crezut minciuna de ieri, serviți-o pe cea de astăzi, că e mult mai gogonată.

După ce îți revii din șocul gogoșilor spuse la foc automat, te gândești cum de nimic ceea ce el zice nu se îndeplinește. Sau cum de zice doar ceea ce marele electorat stângos vrea să audă. Cum de avem în fruntea bucatelor un master chef care nu știe de nici unele, dar îi turuie gura mai ceva ca o moară stricată. Dacă mai stă mult în bucătărie vom mânca răbdări prăjite.

Te surprinde ușurința cu care continuă să fabuleze. Minte azi mai mult ca oricând, ca să uiți neroziile brodite cu atâta ușurință ieri. Minte atât de mult încât te gândești dacă a avut parte de o copilărie normală, deoarece doar în acea perioadă a vieții oamenii suferă, pe lângă tot felul de boli obligatorii și de minciunită infantilă. Dar tu știi că bolile copilăriei trebuie făcute în copilărie și că tot ce se întâmplă mai târziu este o amenințare pentru sănătatea individului și cu atât mai mult pentru a țării. Și stai să te gândești ce va ieși bun din combinația asta: el – minciună, noi – doar humă.

Dar dacă Baronul Pontchausen minte și pe deasupra are succes, asta nu înseamnă cumva că noi ca popor nu ne-am depășit propria copilărie? Nu știu de ce dar nici noi nu ne-am vindecat de această boală juvenilă, a minciunii permanente. Altfel nu-mi explic cum de credem orice bazaconie îndrugată de neobositul fabulist de serviciu al țării. Dacă este așa nu ne rămâne decât să ne bucurăm că Baronul Pontchausen va ajunge președinte și să-i înghițim cu aceeași lejeritate minciunile pentru încă 5 ani. Până la urma urmei fiecare popor are parte de conducătorii pe care și-i merită. Și nu știu de ce, dar am senzația că noi nu merităm prea multe.

Dintr-una-ntr-alta

Discutam cu cineva despre ce-am mai făcut, ce-am mai văzut și ce planuri în general am. Dintr-una-ntr-alta ajungem să vorbim și despre ce mai citim. Îmi spune foate franc că nu a mai citit nimic în ultima vreme, că toate activitățile îi ocupă tot timpul. Și că oricum cititul nu-i aduce mari beneficii. E suficient să meargă la un curs și acolo să afle tot ce e necesar în munca pe care o face. De altfel cei care citesc mult sunt niște ființe rupte de realitate, niște boemi în adevăratul sens al cuvântului.

În clipa aia m-am gândit dacă să mă enervez sau nu. M-a făcut și pe mine boem. Adică eu boem, dezordonat! Eu care trăiesc în prezent cu gândul mereu la viitor, adică peste 10 sau 20 de ani. M-am calmat imediat pentru că mi-am dat seama că nu făceam nicio scofală să-i contracarez ideile. Atâta timp cât un om crede că training-urile asigurate de compania în care lucrează îi oferă tot ce e are el nevoie pentru viitorul lui, nu are decât.

Eu trăiesc având în cap o axiomă personală. Educația e un proces permanent care se termină odată cu viața. Și atunci înveți ceva, anume cum se moare. Ca urmare, acționez în consecință. Sunt mereu dornic să aflu lucruri noi, dar nu după calapodul „Wow biz” sau „Un show păcătos”. Trec peste faptul că ceea ce era actual ieri, e învechit azi și că ce e nemaipomenit în prezent, va fi vetust în câțiva ani.

Mă gândesc că, interesându-te lucruri din diferite domenii, cu siguranță îți vin idei mai crețe azi, în domeniul în care te spargi în figuri. Nu o să ajungi un homo universalis, ca Da Vinci sau Michelangelo, dar cu siguranță vei fi mereu cu un pas înaintea vremii. Și să fiu al naibii dacă vremea asta nu se grăbește, ca fata mare la măritiș.

Apropo de citit. Acum câteva luni m-a întrebat la o bere o cunoștință: „Băi, Bogdane! Te ajută la ceva cititul ăsta?”. Nonșalant i-am răspuns: „Da! Să mă spăl mai bine pe dinți”. L-am mințit. Acum port proteză. Glumesc… Dacă mi-aș fi păstrat calmul i-aș fi spus: „Da! îmi satisface nevoile intelectuale.” Trebuie să mă opresc aici. Am început o carte nouă și abia aștept să o termin.

Lumea bloggerilor

Printr-un complex de împrejurări ajung și eu la un eveniment mare făcut de bloggerii de succes despre blogărit, evident. Dacă tot am ocazia asta de ce să nu fiu ochi și urechi la tot ce se întâmplă și se spune acolo. Poate așa se prinde și de mine ceva în sfera scrisului electronic și voi deveni un destoinic cronicar în ale concretului. Mă îmbrac ca de obicei reglementar, ceva între casual și business. Depinde de gusturi. Pentru unii eram prea casual, pentru alții prea business.

Intru în sală și dau nas în nas cu o mare de oameni. Nu credeam ca blogul e așa de popular la noi. Elementul definitoriu e tinerețea. Vârsta lor se învârtea undeva pe la 25-30 de ani. Toate persoanele erau hightech și în trend cu moda. Nu știam la ce să mă uit. La telefoane, tablete și ceasuri sau la pantofiorii de damă, papornițe cu ștaif sau bluzițe asortate cu starea de spirit a purtătoarelor, adică una neclară. Constat că scriitorii electronici sunt mai ales din tagma femeilor. Acestea stau grupate câte două, câte trei, socializând în așteptarea marilor comunicatori de pe internet. Deoarece pentru ei, se pare, ne strânseserăm cu toții acolo.

Întâlnirea cred că a durat la vreo 6 ore. Enorm ținând cont de faptul că mintea mea aleargă repede pe toate coclaurile. În fine. Marii noștri scribi populari încep să se perinde prin fața noastră. Vorbesc foarte mult despre cum anume ar trebui să scriem noi. Mă simțeam ca Teodosie citind învățăturile tatălui său, Neagoe Basarab. Prea multă informație neclară într-o unitate mare de timp.

În primul rând câteva cuvinte despre vorbitori, fără a-i nominaliza. Au stat nemișcați în fața noastră, au vorbit pe un ton egal, fără inflexiuni, monoton, molcom, ceea ce ar fi obligat la somn și cel mai odihnit soldat din garda papală. De cele mai multe ori țineau microfonul în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga susțineau cotul drept. La cât de populari sunt, la cât de mult trafic înregistrează zi de zi m-aș fi așteptat la mai multă încredere în forțele proprii, la mai multă dezinvoltură. Nu am auzit ca vreun vorbitor să-și cucerească audiența prin monotonie.

Apoi despre ceea ce au spus câteva cuvinte. Nu cred că trebuiau să se deranjeze să vină dacă tot nu știau ce să ne spună. Cică să scriem doar despre ce știm foarte bine și să ne păstrăm personalitatea și pe blog. Pe bune? În fine. După ce am ascultat învățăturile a vreo 3 sau 4 internauți de succes, am ieșit afară să ma reenergizez. Altfel, după ce am auzit acolo, sigur aș fi renunțat la blog. Acum gândind la rece, oare nu asta doreau vajnicii noștri sadovenieni ai internetului, ca noi să nu le mai facem concurență? Nu știu dacă așa e, dar eu am învățat ceva de la aceasta mare întâlnire, să nu mai particip la niciuna.

Marele dar

E fenomenal efectul pe care îl poate avea o carte asupra ta. Atunci când citești o carte care îți place descoperi dintr-odată răspunsuri la o groază de întrebări și simți cum începi să stăpânești tot ceea ce te definește. Apoi mai citești o carte. Cartea asta e și ea foarte bună, doar că susține un punct de vedere diferit față de prima.

Un pic derutat nu știi ce să mai crezi, simți cum îți pierzi busola. Dar treptat începi să compilezi informațiile din cele două cărți și descoperi ca pe lângă prima cale, cea din cartea întâi, mai există, nu una ci cel puțin alte două căi. Și asta îți trezește gustul pentru alte cărți, pentru că începi să-ți pui tot felul de întrebări.

Carte după carte, an după an, tu-ți trăiești propria viață călcând pe urmele celor care au trecut exact pe unde calci și tu, doar că tu faci totul în felul tău. Începi să intuiești că nu există câteva căi ci o infinitate și că drumul ți-l poți îngreuna sau ușura după cum consideri tu de cuviință, totul este să acționezi.

Cine a spus că o carte citită e încă o viață trăită mare dreptate a avut. Compilând și interpretând informații din cât mai multe surse ajungi să intuiești nu doar drumul tău în viață ci și ce e important și util pentru tine și cei care te înconjoară.

Cel mai mare dar al cititului îl simți și apoi îl resimți, atunci când trăiești un sentiment de deja vu și asta pentru că înaintea ta oameni deștepți au notat pe hârtie tot ce poate simți și înțelege ființa umană. Atunci e momentul în care intri și tu în șirul acestor oameni, dând la rândul tău altora din ceea ce ai primit tu și împăcându-te în deplină liniște cu destinul tău.

Elefanții noștri

Acum câteva zile am fost nevoit să iau taxiul. Cum am văzut cu ochii mei cum se manifestă unii taximetriști la locul lor de muncă, de obicei evit să stau la discuție cu ei. Dar de data asta a fost altfel. Era un tip pe la vreo 50 de ani, cu aer de intelectual. Mă și gândeam ce-o căuta și rătăcitul ăsta în lumea taximetriștilor.

Astfel am aflat că e inginer constructor și printr-un joc al sorții a ajuns pe taxi. Mi-a vorbit de Casa Poporului, acolo unde a lucrat de la absolvirea facultății până la Revoluție. Tot vorbind așa cu el, mi-am adus aminte că tot pe un scaun de taxi am mai cunoscut un inginer energetician și un preot. Și atunci m-am gândit câți rătăciți, câți oameni de valoare zac într-o mașină galbenă. Prin ce complex de împrejurări oameni cu o înaltă pregătire, cu o experiență utilă pentru perioada capitalismului cavernos se irosesc în această meserie a șoferiei.

Așa cum în sport există meseria de scouter sau în resurse umane cea de head hunting, mă gândesc că ar fi utilă o meserie asemănătoare care să se concentreze pe taximetrie. Cred că printr-un efort minim s-ar crea echipe de profesori, ingineri de diferite specializări, pictori, cântăreți și chiar soboruri de preoți etc. Marele avantaj pentru cine i-ar angaja ar fi că n-ar trebui să le dea salarii prea mari deoarece cei mai mulți dintre ei au ajuns în taximetrie ca într-un cimitir al elefanților, pierzându-și ultima speranță de a profesa ceea ce le place.

Parcă și văd Patriarhia cum ar da cum un comunicat prin care mulțumește pentru readucerea în sânul turmei a oițelor rătăcite. Pe de altă parte am închide și gura multinaționalelor care se tot plâng de lipsa specialiștilor din România. Dacă stau bine și mă gândesc, oare nu aici se află cei 10.000 de specialiști ai Convenției Democratice? Poate așa mai dăm și noi o șansă democrației. J

Bățescu

Deși mi-e tare scârbă de politică nu pot să zic că nu mă interesează. Mă interesează tot ce-mi influențează destinul fără ca eu să am vreun cuvânt de spus. Și în politica românească nimeni nu are nimic de spus, nici măcar politicienii noștri. Asta e marea dramă. Totul se consumă fără prea mare responsabilitate, țara deplasându-se ca un buștean pe un râu de munte. Oricând se poate întâmpla o catastrofă. Dar cel mai tragic e că nimeni din cei care ne conduc, nu se simte responsabil pentru bușteniada asta.

Ironia sorții face ca acum să se împlinească 25 de ani de la căderea comunismului, exact cât a rezistat și puterea în mâinile lui Ceaușescu. Se pare că la noi s-au împământenit ciclurile de 25 de ani sau mai pe scurt 5 cincinale. Și iată că acest ultim ciclu se încheie odată cu mandatele lui Bățescu. Omul care a schimbat totul în politica românească, așa cum face o vulpe lăsată între găini.

Tot stau și mă întreb: o fi Bățescu așa puternic sau ceilalți sunt mult prea slabi? Eu cred că omul acesta nu e foarte puternic. Însă el a sesizat cât de slabi sunt ceilalți și se joacă cu ei, așa cum o mâță se joacă cu un șoarece. Dacă s-ar fi jucat doar cu politicienii nu ar fi nimic, dar el în realitate s-a jucat cu noi.

A făcut din scena politică ce a vrut el, când a vrut el și cum a vrut. Ceilalți, neștiind cum să reacționeze, s-au unit de teamă, când cu el, când împotriva lui. Și de fiecare dată fără sorți de izbândă. Cine a fost cu el sau împotriva lui tot rău a sfârșit. Nici un partid nu mai e așa cum era acum 10 ani și niciunul din liderii de atunci nu mai e acum. De fiecare dată când părea că va fi învins, reînvia ca Highlander, scoțându-și din minți adversarii mediocri.

A fost destul de deștept să aplice regula divide și stăpânește, atât cu ai lui, cât și cu dușmanii, încât toți au sfârșit în aceeași oală. Marea problemă e că nu se vede nici un politician mai de Doamne ajută la orizont. Toți sunt atât de extenuați după lupta cu el, încât aceștia abia așteaptă să i se termine ultimul mandat și să-l vadă plecat.

Prin comportamentul lui iresponsabil Bățescu ne-a dat nouă o lecție, că democrația noastră nu e decât o scenetă jucată într-o casă de toleranță și că virtuoși politicieni nu sunt decât niște actorași de țară. Odată retras, deși ceva îmi spune că nu se va întâmpla asta, va râde, nu de politicieni ci de noi, că nu ne-am prins de farsa pe care ne-o joacă cei umiliți atât de ușor de el.

P.S. Aștept să se deschidă la Facultatea de Istorie o catedră de Nemernicie Politică. Deși n-ar studia decât 25 de ani din trecutul României, sunt sigur că n-ar duce lipsă de subiecte de dezbatere. Bățescu ar trebui să fie invitat permanent, cocoțat pe o catedră. Și la fiecare caz de nulitate politică studiat să i se dea cuvântul. Parcă-l și văd hăhăind: “L-am făcut și pe acesta. Și ce ușor mi-a fost! Mi-e dor de politicienii noștri”