Despre unii bătrânii, cu admirație!

batran3Se spune că interpretarea istoriei depinde de lentila prin care te uiți la ea. Astăzi am văzut-o prin aceea a multiculturalității. Bun așa! Oricum ar fi, eu am învățat să nu mă las dominat de emoții atunci când vine vorba de trecut ci să sondez mai multe surse în căutarea unui palid adevăr. Mai pe  scurt, am văzut filmul Victoria și Abdul, în care ea era regina Angliei, care a marcat secolul 19, iar Abdul, un nene de prin India, unul din numeroșii neni de pe acolo, care, cică, ar fi trecut și prin Perfidul Albion. Povestea nu a fost decât un pretext pentru ca englejii să-și pună cenușă în cap pentru câte popoare au călărit timp de secole, iar acum karma le dă înapoi ceea ce au dat și altora, dar după principiul Caritas-ului, primești de 8 ori înapoi ceea ce le-ai făcut tu altora cu zâmbetul pe buze.

Dar nu despre film vreau să vorbesc, unul care s-ar înscrie fără emoție în lungul șir de filme de propagandă, care astăzi trebuie să ne obișnuiască cu ceea ce deocamdată nici nu înțelegem. Ca de obicei intrăm în sală și ne ocupăm locurile. Bine poziționați, cu o mână pe telefoane și cu celelalte pe pahare de suc, așteptăm să înceapă filmul. De altfel, de multe ori ne simțim ca Dumitru Popescu Dumnezeu (cine cunoaște, înțelege) la o vizionare înainte de lansarea unui film către marele public. În timp ce ne făceam comozi în scaune, surprindem un grup de persoane trecute binișor de 70 de ani intrând în sală, vorbind rar și apăsat cum numai vârsta înaintată îți dă dreptul. Asta nu ar fi ceva deosebit, dar ceea ce mi-a atras atenția a fost efortul depus de cei ce ne-ar putea fi bunici de a avansa pe trepte spre locurile lor.

Trebuie să recunosc cu destul de multă rușine că nu m-am gândit niciodată la multele trepte care îți însoțesc pașii spre rândul de scaune unde tu ca spectator ai bilet. Aceste trepte pot fi la vârstele înaintate adevărate redute greu de cucerit. Unul dintre bătrâni urca treaptă cu treaptă ținându-se cu ambele mâini de balustrada frumos lucrată a mall-ului nordic. Fiecare pas spre rândul unul avea bilet era un adevărat Everest, pe care bătrânul nostru le-a urcat metodic și cu răbdare, ca și cum de ele ar fi depins restul vieții sale. Stoic, aproape eroic, bătrânul în cauză a refuzat ajutorul celor încă deprinși cu treptele, pentru a-și arăta poate sieși că viața e o luptă, deci te luptă, vorba lui Coșbuc (dragul meu Coșbuc!).

Impresionat de gașca seneciană ce a ocupat sala mi-am aruncat pe toată durata filmului un ochi pe ecran și o ureche bine dozată spre ceata de tineri binișor trecuți de ultima vârstă. Trebuie să recunosc, în cazul de față chiar cu mâna pe inimă, că reacțiile lor din timpul peliculei au fost o interesantă lecție pentru mine. Nu pot să nu recunosc că noi suntem în mare opera propriilor experiențe din copilărie, iar ceea ce survine mai apoi nu sunt decât un simple upgrade-uri de sistem, care nu ne schimbă structura logică (adică personalitatea și caracterul) ci simple îmbunătățiri ale unui fel de-a  fi unic.

Atent fiind la jocul lui Judi Dench, am observat momentele în care gașca ce și-a trăit cei mai frumoși ani pe vremea lui Stalin a reacționat. Și spre deosebire de generațiile din ultimii ani ai lui Ceaușescu și mai ales de după acesta, spectatorii noștri uniți întru senectute au avut reacții demne de orice individ care dorește să aspire la ceva, la o viață la mai bună, la o educație mai înaltă sau la mai multe momente de împăcare cu sine.

Dacă ar fi să rezum ceea ce am înțeles astăzi e că cei mai buni profesori sunt aceea care după ce s-au eliberat de patimile tinereții, de starea de indiferență provocată de o sănătate de fier, știu să vadă frumosul și-ntr-un firicel de iarbă și să fie ei înșiși anonime exemple pentru cine vrea să înțeleagă că azi și orișicând, din viață scapă numai cine își acceptă alteritatea. Am învățat ceva astăzi! Mă înclin în fața lor cu respect deplin!

Anunțuri

Dunqerque – filmul

de căte

dunkirk-trailer-image-16Este pentru prima dată când văd un film despre al doilea război mondial și pupilele nu-mi sunt impregnate de carnagiul acelei tragedii, deși tot filmul se desfășoară pe durata doar a unei zile. Pentru prima dată într-un film de război nu văd unul dintre personajele principale, veșnicul personaj negativ, germanii. Pentru prima dată accentul nu se mai pune pe mutilările fizice provocate de război, ci pe cele psihice. Pentru prima dată eroul nu e întrupat de un singur om, de un supraom, care le face și le desface pe toate, ci de armata toată. Dacă ar fi știut comuniștii noștri sau de aiurea cum pot aduce un omagiu personajului colectiv, comunismul ar mai fi fost și acum biruitor la orașe și sate, ba chiar dincolo de granițe, mai spre vest, mai spre Paris. Pentru prima dată muzica dată la maxim de către regizor duce la paroxism tensiunea provocată de gândul că în orice clipă tu, cel aflat pe plajele de la Dunqerque, poți să nu mai fii.

Filmul acesta poate fi considerat unul dintre numeroasele filme de propagandă realizate de cei care au câștigat războiul, pentru că încearcă să transforme un eșec rușinos, capitularea Franței, în doar 42 de zile, într-un succes al evacuării trupelor britanice de pe continent, înapoi acasă. Și a fost cea mai rușinoasă înfrângere din istorie a Angliei, deoarece al doilea război mondial nu a fost câștigat de englezi, ci de americani și bolșevici. Englezii ar trebui să fie fericiți că au terminat ultimul război mondial într-un spital de campanie american și nu într-o morgă germană, pe post de exponat imperial bine impregnat cu formol, înainte de a fi plasat într-unul din borcanele ce păstrează fragmente din anatomia istoriei. Deși filmul acesta este o capodoperă cinematografică, el nu poate masca un adevăr istoric, că înainte de 1940 Anglia era poate cea mai mare putere a lumii, pentru ca în 1945 să nu mai fie decât un invalid cu proprietățile de peste mări și țări pierdute sau în curs de a fi pierdute.

Dincolo de propagandă, dincolo de mândria națională a perfidului Albion, rămâne acest film care ne dă ocazia să vedem războiul, oricare ar fi acela, dintr-o cu totul altă perspectivă, a celui care a fost implicat total în el. Căci doar implicat total poți să fii, deoarece, erou sau laș, moartea nu alege, seceră fără amendamente, ba chiar cu supra de măsură când vine vorba de cei curajoși. Timp de aproape două ore, atât cât durează filmul, dacă poți înțelege și respecta cât de cât pe cei ce s-au sacrificat ca tu să stai tolănit pe un scaun de piele într-un mall exploatator, simți că nu-ți mai aparții, că ești prezent acolo, în locul unde moartea nu cunoaște îndurare și suferi și tu clipă de clipă, ceas de ceas,  de angoasa soldaților ce nu aveau de ales decât între moarte și salvarea accidentală.

Am plecat de la acest film ca de la o disecție a speciei umane, făcută în cele mai grele clipe ale existenței sale, războaiele, ce ne-au modelat civilizația și au transformat cea mai inteligentă ființă de pe pământ într-o mașină de ucis, mai întâi una mecanică, iar odată cu trecerea secolelor, într-una silențioasă, ce poate lăsa fără suflare un continent întreg, ba, ce zic eu, chiar lumea toată, fără să prindem de veste.

Baby driver – un pretext

full-baby-driver-tracklist-released-696x464N-am vrut să merg la filmul acesta. L-am ocolit din toate punctele de vedere. Mi s-a părut încă din denumire și apoi din afiș încă un film de duzină, unul din numeroasele filme care-i fac pe bărbații zilelor noastre să se simtă bărbați, deși de multe ori ei nu se simt în niciun fel, pentru că în zilele noastre am schimbat toate conceptele, inclusiv cel de bărbat.

Cu toate acestea am ajuns să-l văd, într-un sfârșit de săptămână în care cinematografia americană nu a mai reușit să lanseze vreo șarjă nouă de filme mai de Doamne ajută. Așa că iată-mă intrând pentru a nu știu câta oară în sălile mall-ului, așa cum ar trebui să fac cu cele ale bibliotecilor, pe care nu le-am mai călcat de la absolvirea facultății. Și asta în ciuda faptului că dau deoparte orice film dacă îmi pică în mâini vreo carte bună și har Domnului!, îmi pică, n-am ce zice!

Filmul acesta nu e un film, e doar un pretext. E doar un pretext să ascultăm într-o avalanșă demnă de un carusel muzical o groază de melodii bune din anii 70 și 80. A fost ca o ispită ce pretinde că-ți arată ceva, deși scopul ei este să te farmece cu vorbele sale. A fost ca un fel de sirenă ieșită din apele adânci ale muzicii superficiale, a ceea ce nu ține mai mult de 5 minute, dar care transmite în acest fulger muzical toată starea de spirit a unei generații, oricare ar fi aceea, de-a lungul a 20 de ani din viața preaplină de împliniri mărețe a Americii ce nu-și mai încape în piele de bine ce îi e.

Pur și simplu muzica m-a captivat și de aceea povestea în sine n-am luat-o decât ca pe o scuză numai bună pentru a-mi îndestula urechile cu melodii de mult nemaiauzite sau altele ce abia acum s-au făcut simțite percepțiilor mele. A fost ca și cum am străbătut un râu de munte nu în canoe, ci de-a berbeleacul pe valurile tumultuoase care acum mă ridicau, ca mai apoi să mă scufunde într-o mireasmă de neuitat a stărilor ce pot fi potențate de ceea ce înțelegi, iar noi înțelegem ceea ce putem și, Doamne!, câte putem, unii dintre noi!…

Despre actori, doar câteva cuvinte. Kevin Spacey a fost iar bun, dar a fost la fel. E magistral, dar deja se repetă. A simțit ce prinde la public și nu mai iese din cămașa succesului. S-ar putea ca la un moment dat să-l strângă, să nu-l mai prindă, să-i tocească uriașul talent pe care nu l-a etalat de azi, de ieri, ci din totdeauna. Îi privesc jocul magistral și-mi spun: păcat!, păcat că devine sclavul publicului, al banului și nu-și împinge limitele dincolo de orice așteptare, acolo unde ajung doar cei ce îndrăznesc. De fiecare dată când îl văd mintea mea se duce spre Christoph Waltz, un alt talent urieșesc, ce se consumă în roluri de psihopat notoriu. Păcat că ne gândim doar la noi și lăsăm baltă generațiile ce vor să vină și vor veni.

Apoi a venit rândul lui Jamie Foxx. Și-a depășit din nou condiția, reușind un rol diferit de altele pe care le-a făcut, dovedindu-se cameleonic, capabil să joace aproape fără de efort un personaj de altminteri anost, un criminal fără de emoție. Dacă e ceva ce atrage la Jamie Foxx e simplitatea cu care se interpretează, depășindu-și complexul de rasă, atât de prezent în cazul lui Denzel Washington, care interpretează roluri de albi, deși el e negru. Pentru Jamie naturalețea cu care intră în personaje vădește fără echivoc că a ajuns la o anume maturitate, în care nu el e mai important decât personajul pe care trebuie să-l joace.

Per total un film bun, care m-a făcut să ies din sala de cinema cu o zumzăială muzicală neîntreruptă de publicitate în creier. Dacă regizorul Edgar Wright și-a dorit ceva eu nu pot ști, dar ceea ce știu cu siguranță e că m-a surprins în totalitate, transformând un subiect banal într-un pretext numai bun de a da în tânăra generație, aia millenials, din toate pozițiile, cu tunurile puternice ale muzicii de calitate. Nu mă îndoiesc că a bulversat numeroasa lume, așa cum a făcut și cu mine, demonstrând încă o dată dacă era nevoie că nu aduce anul ce aduce ceasul, în cazul de față unul extra, de o oră și 52 de minute.

Film la matineu

img_00012Înainte, când ziceai film la matineu, mai ales duminica, spuneai mulțime de copii care dădeau năvala la cinematograf, asta în cazul în care era un film pentru copii. Și erau! Și, mamă, ce înghesuială mai era la casa de bilete! Câtă frunză și câtă iarbă! Filmul în sine nu era decât un pretext pentru socializarea în proporții de mase. Și atunci să vezi mase, nu ca acum! Acum sunt mai mult pâlcuri, mai mult ochiuri de oameni, adunate ca să fie, cu diferite ocazii.

Tocmai din acest motiv, dar nu numai, am decis să văd Despicable me 3 la matineu. Celălalt motiv a fost căldura de afara, ce tindea spre un pic insuportabilă. Prin urmare, m-am și așteptat să fiu înconjurat de cete de copii ce aveau atașate părinții aferenți. Mă și imaginam într-o hărmălaie generală, într-o sală de vreo mie de locuri, în care noi adulții să fim doar cantitatea neglijabilă, numai bună pentru exprimarea ofurilor celor mici. A nu se înțelege că eu sunt un părinte. A nu se înțelege nimic. E mai sigur.

Odată intrat în sală am constatat, dar asta abia când a început filmul, deoarece speranța moare ultima, că sala nu era nici pe jumătate plină. Ba, aș putea spune, că pe trei sferturi goală. Și că în loc de hărmălaie, țipete, chiote și alte alea specifice copilăriei de început, am putut vedea și auzi doar câteva familii rătăcite, cu odrasle bine crescute, care n-au țipat, n-au plâns, n-au dat nervos din picioare și care, în general și în definitiv, au venit la filmul pentru pici ca la un eveniment cultural ce pretindea aproape multă gravitate și seriozitate.

Ca urmare, am putut să mă concentrez destul de bine la film, ceea ce aș fi putut face în orice condiții, oricât de vitrege ar fi fost ele, datorită sonorizării data la maximum, cât și a instalației de aer condiționat care scotea un sunet de peșteră parcursă în pas voios de o furtună inopinată. În stânga mea s-a așezat un tată grav și conștiincios și fiul acestuia, ultimul de vreo 6 sau 7 ani. Discuțiile dintre cei doi au fost de-a dreptul amicale, variind de la fotbal, planete, zoologie până, hăt, la forme geologice de mult apuse, ceea ce mi-a dat un sentiment de inferioritate tocmai în momentul în care mă căzneam cu un sudoku imposibil de făcut.

Când a început filmul am uitat de tot și de toate, nu înainte ca băiețelul să se ridice într-un picior pe scaun și să-și sărute bunicește tatăl pe obrazul cel mai apropiat, ca semn de apreciere și de mulțumire deoarece a fost scos în lumea mare a copilăriei de către un adult care cu siguranță se profila a fi modelul lui de la acea vârstă. În rest, nu-mi mai aduc nimic din anturajul acestui film, deoarece liniștea făcută de către micii cinefili a creat condiții ideale pentru a mă scufunda într-o dulce vizionare a ceea ce pare să fi fost până la urmă pentru toți o altă experiență umană a copilăriei.

Fast and Furious 8 sau Arabela pentru adulți

telemmglpict000125627739-large_trans_nvbqzqnjv4bqty4yej4vyqjeieyj1c5sfuizufjn6gifknaxurg325gNu știu cum se face dar am sărit peste primele 7 părți ale acestui film. Poate pentru că Vin Diesel mi s-a părut un actor cu talent platfusian, poate pentru că mașinile nu au fost niciodată marea slăbiciune. Oricum, oricare ar fi răspunsul, cert e că mă pot considera norocos că nu le-am văzut pe celelalte 7. Dacă tot mi-am zis să văd filmul, cel mai bun loc în care pot să fac asta e la cinema. Nu mică mi-a fost mirarea când am găsit o sală plină până la refuz, în primul rând de puștime, iar apoi de bărbați barosani la burtă și cu mersul legănat, specific lumii interlope.

În dreapta mea au stat vreo 6 băieți de vreo 12 ani, mândri nevoie mare că-și vor vedea din nou eroii defilând pe pânza bine întinsă a ecranului. În ciuda reacțiilor din sală, care mai de care mai de peluză, mi-a fost foarte ușor să mă concentrez la un așa film. De altfel, la cât e de puțin complicat, te poți concentra fără să te concentrezi. Asta pare un non-sens, dar ce, filmul nu e și acesta un non-sens? Toată acțiunea filmului ar putea fi înțeleasă și de un copil de clasa a 5 – a, care apoi ar putea veni cu modificări în scenariu, pentru ca acesta să nu mai pară atât de pueril.

Știam și înainte de a vedea acest film că pentru mulți oameni filmul e o evadare din realitate, că filmul e o formă de drog cu ajutorul căruia unii dintre noi mai uităm de amarul vieții. Și cu toate acestea filmul de față a împins limitele infantilismului dincolo de ultimul catarg din Pirații din Caraibe. Dacă acolo, orice lucru ieșit din comun pare firesc, deoarece suntem într-un basm, în Fast and Furious 8 orice lucru normal  e nefiresc și ca urmare lipsește din film.

Multe scene sunt atât de trase de păr, atât de neverosimile, atât de copilărești încât au stârnit protestele copiilor din dreapta mea. La un moment dat, când malefica femeie blonă a preluat prin calculator controlul asupra mașinilor din New York, unul dintre ei a strigat: asta e prea de tot, e prea SF! Și exemplele ar putea continua: oameni cu aripi atașate la brațe, care ajung din urmă un avion la Cercul Polar, într-un submarin rusesc se vede inscripția No Smoking, pe străzile Cubei hipercomuniste și totalitare, unde Miliția și Securitatea locală sunt omniprezente, are loc o cursă de mașini, în care o rablă, proiectată acum 70 de ani și condusă de un american, poate depăși, dacă are parte de un anumit carburant, un bolid al zilelor noastre, condus de un cubanez, o bilă imensă, agățată de un lanț suspendat, rade de pe o stradă mașinile care-i urmăresc pe eroii noștri, dar nu și pe ei etc.

Dacă ar fi să înșir câte inepții au fost revelate în acest film, am putea ușor trage concluzia că bărbații nu se maturizează niciodată. Filmul acesta nu e un basm, e un joc de băieți de grădiniță, care cred că dacă spun lucruri trăsnite, nimeni nu se prinde. Acum, după ce am văzut a 8 –a parte din această hemoragie de virilitate masculină arătată la tot satul, mă gândesc dacă are vreun rost să le văd și pe precedentele. Nu de alta, dar urmează și 9 și 10 și tot așa, până când mintea umană își va găsi în sfârșit liniștea în starea de legumă.

Povestea pe care n-am citit-o niciodată

belle-gold-dress-emma-watson-beauty-and-the-beast-1Dacă ar fi să spun ce poveste am ocolit cu obstinație toată copilăria, atunci ar trebui să recunosc că nu am citit niciodată Frumoasa și Bestia. E greu de crezut că un băiețel ar putea fi tentat să citească aventurile amoroase ale unei fete. Ce pot avea băieții în cap, pe la 7 sau 8 ani, decât mașinuțe, trenulețe, pistoale și puști. În rest doar variațiuni pe aceeași temă. În perioada în care dragostea nu înseamnă nimic pentru un băiat, să afli prin ce aventuri trece un om, și mai ales o fată, nu reprezintă cu siguranță ceva foarte tentant. Ba chiar dimpotrivă.

Din acest motiv am fost la filmul cu același nume. Am vrut să ard etapa pe care nu am parcurs-o niciodată și în loc să citesc povestea, mi-am zis că timpul respectiv l-aș putea folosi mai productiv citind ceva care să mă atragă cu adevărat, mai ales acum, la vârsta la care sunt atât de nișat încât nu orice subiect îmi stârnește curiozitatea. Înarmat cu acest gând am bătut iar drumul mall-ului ca să văd prin ochelari 3D ceea ce pot înțelege și cu ochii închiși. Apropo de ochelari 3D! Pentru mine, așa-zisa tehnologie 3D, pare un fel de joc de copii. Să te uiți prin ei, te poate impresiona o dată, de două ori, dar după această cifră e deja prea mult. Cu ei sau fără ei filmele sunt la fel. Acești ochelari nu sunt decât o născocire a marketing-ului, pentru a lua fraierilor și mai mulți bani.

Sala mare, cât cea a congreselor comuniste, era înțesată  pe jumătate de mămici și fetițe. Din nou ce gândeam, s-a adeverit: nici picior de băiețel în sala prea mare. Doar mame și progenituri feminine în căutarea visului de aur al femeii: bărbatul ideal. Faptul că acesta este căutat de pe la 5 ani, pe mine unul mă înfioară și, noaptea în somn, s-ar putea să-mi dea frisoane de groază. M-aș vedea într-un coșmărel pe post de bestie scoasă la mezat. Dau cât colo aceste fibrilații emoționale și mă întorc la film, care a fost plin ca un supermarket de sărbători de momente care mai de care mai interesante. Din acest motiv nu am putut fi atent nici la mămici și nici la fetițe, povestea și numeroasele melodii, într-o mișcare continuă, captându-mi mai tot interesul.

La final, pe holul de întoarcere, nu pot să nu amintesc de o mamă care îi certa fiicei prietena, fetițele să fi avut vreo 7 ani, pentru că i-a cerut socoteală deoarece nu a fost atentă la film, ci la sporovăieli whatsapp-iste. Ultima frază ce mi-a zgâriat memoria a fost: că n-am să vă dau socoteală ție și generației tale de retardați. Trec peste faptul că orice observație nu se face în public, ci în privat, și nu pot să nu mă întreb ce poate fi în capul unei femei dacă se coboară până la mintea unui copil, pentru a-l pune la punct în public. Trec, iarăși, peste jignire, care s-ar putea să cântărească cel mai mult în perioada puberală a fetiței și mă întreb dacă n-am dreptate dacă mă gândesc cu groază la faptul că acea femeie a dat probabil un rateu nemaipomenit în atingerea visului de aur al femeilor: bărbatul ideal.

Lion – cronică de film

lion-sunny-pawarPrima dată când am văzut un film indian mai bine nu l-aș fi văzut. Cred că eram mai mic decât fata care a venit la film împreună cu mama ei. Știu doar că și următoarele filme văzute de mine în copilărie au mers pe același calapod. O fată săracă iubea un băiat rupt în fund. Ea era obligată să ia un bărbat bogat. Bogatul adesea era bun, dar fata noastră tot cu gândul după cel impotent financiar era. Și totul era îmbrăcat, îmbrățișat, uneori chiar amorțit, într-un veșmânt al sărăciei totale. Atâta sărăcie era în filmele indiene de ajunsesem să-i văd pe indieni ca pe fructele ei. Unde te uitai nu vedeai nimic, decât mizerie. Sărăcie pe pământ, sărăcie în case, ca peste toate să troneze sărăcia însăși, adică indienii.

Pe vremea aia, când eram eu mic, să te uiți la un film indian era un adevărat chin, o corvoadă fără sfârșit. Ghinionul nostru era că Ceaușescu avea relații bune cu cei din clanul Gandhi, clanul de premieri, de la Indira până la Rajiv. Atunci făceam comerț în draci cu indienii, importând și exportând tot ce se putea importa și exporta. Ne foloseam la maxim de rețeaua de căi ferate de care India se bucura încă de pe vremea ocupației perfidului Albion, de altfel cea mai mare și mai densă din lume, singurul ei scop, ale rețelei feroviare, firește, fiind exploatarea economică a subcontinentului, spre beneficiul deplin al englezilor, băutori de ceai Darjeeling.

Și cum spuneam, comerțul ăsta, nemaipomenit, al nostru cu indienii, ne-a adus pe cap filmul indian, cel de lacrimi, sărăcie și muzic plin. De la un capăt la altul parcă asistai la o exorcizare a sărăciei de sărăcie. Și, pentru ca sărăcia să nu moară, exorcizarea eșua ca nu cumva ca sărăcia să fie lipsă în subcontinentul dintre continente. Cum pe vremea ai, vremea lui Ceaușescu, erau puține filme la tv, abia așteptam seara de sâmbătă. Și uneori, nu știu la câte luni, trona pe micul ecran o producție plină de durere, sărăcie și de cea mai mică firimitură de orizont, iar acolo unde nu mai era loc de durere, sărăcie sau lipsă de orizont, producătorii mai puneau un pic de sărăcie.

Și cu toate aceste amintiri nu am ezitat să merg zilele astea la un film făcut despre durere, sărăcie și lipsă de orizont și asta, poate, pentru că filmul despre care mă căznesc să spun câte ceva e făcut de un australian. Și atunci, când dai un subiect ce pare de la început victima tuturor stereotipiilor, unui regizor lipsit de amintirea durerii, sărăciei și a lipsei de orizont, există posibilitatea să iasă o capodoperă. Căci capodoperă este reflectarea unei frânturi din realitatea indiană de către, până la urmă un european, care a încercat fără prejudecăți și fără fasoane să reflecteze acea frântură cât de ingenuu a putut, punând în centrul acțiunii pentru mai bine din jumătate de film, un copil de câțiva ani, poate cam de vârsta pe care am avut-o eu când m-am îngrozit precoce de o așa realitate.

Toată povestea țesută în jurul băiețelului, ce se înfășoară și apoi se desfășoară preș de mii de kilometri prin întinsa Indie cea de căi ferate pline, a scos la iveală de unde începe puritatea ființei umane, dar și locul în care se lasă ea metamorfozată deseori în ceva mai rău și rareori în ceva mai bun, așa cum adesea numai în filme vedem. Și fetița de lângă mine, adusă de mama ei la un involuntar exercițiu de maturizare involuntară, spre finalul filmului, a început să plângă încet, așa cum cu dificultate auzi, la munte, susurul imperceptibil al unui izvor. Și pe măsură ce intriga se țesea din ce în ce mai clar, lacrimile fetiței de lângă mine cădeau precum apele deja pomenite pe primele pietre, deși ea încerca să treacă celor din preajmă neauzită. Și ce mai pietre avea!…