Dunqerque – filmul

de căte

dunkirk-trailer-image-16Este pentru prima dată când văd un film despre al doilea război mondial și pupilele nu-mi sunt impregnate de carnagiul acelei tragedii, deși tot filmul se desfășoară pe durata doar a unei zile. Pentru prima dată într-un film de război nu văd unul dintre personajele principale, veșnicul personaj negativ, germanii. Pentru prima dată accentul nu se mai pune pe mutilările fizice provocate de război, ci pe cele psihice. Pentru prima dată eroul nu e întrupat de un singur om, de un supraom, care le face și le desface pe toate, ci de armata toată. Dacă ar fi știut comuniștii noștri sau de aiurea cum pot aduce un omagiu personajului colectiv, comunismul ar mai fi fost și acum biruitor la orașe și sate, ba chiar dincolo de granițe, mai spre vest, mai spre Paris. Pentru prima dată muzica dată la maxim de către regizor duce la paroxism tensiunea provocată de gândul că în orice clipă tu, cel aflat pe plajele de la Dunqerque, poți să nu mai fii.

Filmul acesta poate fi considerat unul dintre numeroasele filme de propagandă realizate de cei care au câștigat războiul, pentru că încearcă să transforme un eșec rușinos, capitularea Franței, în doar 42 de zile, într-un succes al evacuării trupelor britanice de pe continent, înapoi acasă. Și a fost cea mai rușinoasă înfrângere din istorie a Angliei, deoarece al doilea război mondial nu a fost câștigat de englezi, ci de americani și bolșevici. Englezii ar trebui să fie fericiți că au terminat ultimul război mondial într-un spital de campanie american și nu într-o morgă germană, pe post de exponat imperial bine impregnat cu formol, înainte de a fi plasat într-unul din borcanele ce păstrează fragmente din anatomia istoriei. Deși filmul acesta este o capodoperă cinematografică, el nu poate masca un adevăr istoric, că înainte de 1940 Anglia era poate cea mai mare putere a lumii, pentru ca în 1945 să nu mai fie decât un invalid cu proprietățile de peste mări și țări pierdute sau în curs de a fi pierdute.

Dincolo de propagandă, dincolo de mândria națională a perfidului Albion, rămâne acest film care ne dă ocazia să vedem războiul, oricare ar fi acela, dintr-o cu totul altă perspectivă, a celui care a fost implicat total în el. Căci doar implicat total poți să fii, deoarece, erou sau laș, moartea nu alege, seceră fără amendamente, ba chiar cu supra de măsură când vine vorba de cei curajoși. Timp de aproape două ore, atât cât durează filmul, dacă poți înțelege și respecta cât de cât pe cei ce s-au sacrificat ca tu să stai tolănit pe un scaun de piele într-un mall exploatator, simți că nu-ți mai aparții, că ești prezent acolo, în locul unde moartea nu cunoaște îndurare și suferi și tu clipă de clipă, ceas de ceas,  de angoasa soldaților ce nu aveau de ales decât între moarte și salvarea accidentală.

Am plecat de la acest film ca de la o disecție a speciei umane, făcută în cele mai grele clipe ale existenței sale, războaiele, ce ne-au modelat civilizația și au transformat cea mai inteligentă ființă de pe pământ într-o mașină de ucis, mai întâi una mecanică, iar odată cu trecerea secolelor, într-una silențioasă, ce poate lăsa fără suflare un continent întreg, ba, ce zic eu, chiar lumea toată, fără să prindem de veste.

Anunțuri

Baby driver – un pretext

full-baby-driver-tracklist-released-696x464N-am vrut să merg la filmul acesta. L-am ocolit din toate punctele de vedere. Mi s-a părut încă din denumire și apoi din afiș încă un film de duzină, unul din numeroasele filme care-i fac pe bărbații zilelor noastre să se simtă bărbați, deși de multe ori ei nu se simt în niciun fel, pentru că în zilele noastre am schimbat toate conceptele, inclusiv cel de bărbat.

Cu toate acestea am ajuns să-l văd, într-un sfârșit de săptămână în care cinematografia americană nu a mai reușit să lanseze vreo șarjă nouă de filme mai de Doamne ajută. Așa că iată-mă intrând pentru a nu știu câta oară în sălile mall-ului, așa cum ar trebui să fac cu cele ale bibliotecilor, pe care nu le-am mai călcat de la absolvirea facultății. Și asta în ciuda faptului că dau deoparte orice film dacă îmi pică în mâini vreo carte bună și har Domnului!, îmi pică, n-am ce zice!

Filmul acesta nu e un film, e doar un pretext. E doar un pretext să ascultăm într-o avalanșă demnă de un carusel muzical o groază de melodii bune din anii 70 și 80. A fost ca o ispită ce pretinde că-ți arată ceva, deși scopul ei este să te farmece cu vorbele sale. A fost ca un fel de sirenă ieșită din apele adânci ale muzicii superficiale, a ceea ce nu ține mai mult de 5 minute, dar care transmite în acest fulger muzical toată starea de spirit a unei generații, oricare ar fi aceea, de-a lungul a 20 de ani din viața preaplină de împliniri mărețe a Americii ce nu-și mai încape în piele de bine ce îi e.

Pur și simplu muzica m-a captivat și de aceea povestea în sine n-am luat-o decât ca pe o scuză numai bună pentru a-mi îndestula urechile cu melodii de mult nemaiauzite sau altele ce abia acum s-au făcut simțite percepțiilor mele. A fost ca și cum am străbătut un râu de munte nu în canoe, ci de-a berbeleacul pe valurile tumultuoase care acum mă ridicau, ca mai apoi să mă scufunde într-o mireasmă de neuitat a stărilor ce pot fi potențate de ceea ce înțelegi, iar noi înțelegem ceea ce putem și, Doamne!, câte putem, unii dintre noi!…

Despre actori, doar câteva cuvinte. Kevin Spacey a fost iar bun, dar a fost la fel. E magistral, dar deja se repetă. A simțit ce prinde la public și nu mai iese din cămașa succesului. S-ar putea ca la un moment dat să-l strângă, să nu-l mai prindă, să-i tocească uriașul talent pe care nu l-a etalat de azi, de ieri, ci din totdeauna. Îi privesc jocul magistral și-mi spun: păcat!, păcat că devine sclavul publicului, al banului și nu-și împinge limitele dincolo de orice așteptare, acolo unde ajung doar cei ce îndrăznesc. De fiecare dată când îl văd mintea mea se duce spre Christoph Waltz, un alt talent urieșesc, ce se consumă în roluri de psihopat notoriu. Păcat că ne gândim doar la noi și lăsăm baltă generațiile ce vor să vină și vor veni.

Apoi a venit rândul lui Jamie Foxx. Și-a depășit din nou condiția, reușind un rol diferit de altele pe care le-a făcut, dovedindu-se cameleonic, capabil să joace aproape fără de efort un personaj de altminteri anost, un criminal fără de emoție. Dacă e ceva ce atrage la Jamie Foxx e simplitatea cu care se interpretează, depășindu-și complexul de rasă, atât de prezent în cazul lui Denzel Washington, care interpretează roluri de albi, deși el e negru. Pentru Jamie naturalețea cu care intră în personaje vădește fără echivoc că a ajuns la o anume maturitate, în care nu el e mai important decât personajul pe care trebuie să-l joace.

Per total un film bun, care m-a făcut să ies din sala de cinema cu o zumzăială muzicală neîntreruptă de publicitate în creier. Dacă regizorul Edgar Wright și-a dorit ceva eu nu pot ști, dar ceea ce știu cu siguranță e că m-a surprins în totalitate, transformând un subiect banal într-un pretext numai bun de a da în tânăra generație, aia millenials, din toate pozițiile, cu tunurile puternice ale muzicii de calitate. Nu mă îndoiesc că a bulversat numeroasa lume, așa cum a făcut și cu mine, demonstrând încă o dată dacă era nevoie că nu aduce anul ce aduce ceasul, în cazul de față unul extra, de o oră și 52 de minute.

Film la matineu

img_00012Înainte, când ziceai film la matineu, mai ales duminica, spuneai mulțime de copii care dădeau năvala la cinematograf, asta în cazul în care era un film pentru copii. Și erau! Și, mamă, ce înghesuială mai era la casa de bilete! Câtă frunză și câtă iarbă! Filmul în sine nu era decât un pretext pentru socializarea în proporții de mase. Și atunci să vezi mase, nu ca acum! Acum sunt mai mult pâlcuri, mai mult ochiuri de oameni, adunate ca să fie, cu diferite ocazii.

Tocmai din acest motiv, dar nu numai, am decis să văd Despicable me 3 la matineu. Celălalt motiv a fost căldura de afara, ce tindea spre un pic insuportabilă. Prin urmare, m-am și așteptat să fiu înconjurat de cete de copii ce aveau atașate părinții aferenți. Mă și imaginam într-o hărmălaie generală, într-o sală de vreo mie de locuri, în care noi adulții să fim doar cantitatea neglijabilă, numai bună pentru exprimarea ofurilor celor mici. A nu se înțelege că eu sunt un părinte. A nu se înțelege nimic. E mai sigur.

Odată intrat în sală am constatat, dar asta abia când a început filmul, deoarece speranța moare ultima, că sala nu era nici pe jumătate plină. Ba, aș putea spune, că pe trei sferturi goală. Și că în loc de hărmălaie, țipete, chiote și alte alea specifice copilăriei de început, am putut vedea și auzi doar câteva familii rătăcite, cu odrasle bine crescute, care n-au țipat, n-au plâns, n-au dat nervos din picioare și care, în general și în definitiv, au venit la filmul pentru pici ca la un eveniment cultural ce pretindea aproape multă gravitate și seriozitate.

Ca urmare, am putut să mă concentrez destul de bine la film, ceea ce aș fi putut face în orice condiții, oricât de vitrege ar fi fost ele, datorită sonorizării data la maximum, cât și a instalației de aer condiționat care scotea un sunet de peșteră parcursă în pas voios de o furtună inopinată. În stânga mea s-a așezat un tată grav și conștiincios și fiul acestuia, ultimul de vreo 6 sau 7 ani. Discuțiile dintre cei doi au fost de-a dreptul amicale, variind de la fotbal, planete, zoologie până, hăt, la forme geologice de mult apuse, ceea ce mi-a dat un sentiment de inferioritate tocmai în momentul în care mă căzneam cu un sudoku imposibil de făcut.

Când a început filmul am uitat de tot și de toate, nu înainte ca băiețelul să se ridice într-un picior pe scaun și să-și sărute bunicește tatăl pe obrazul cel mai apropiat, ca semn de apreciere și de mulțumire deoarece a fost scos în lumea mare a copilăriei de către un adult care cu siguranță se profila a fi modelul lui de la acea vârstă. În rest, nu-mi mai aduc nimic din anturajul acestui film, deoarece liniștea făcută de către micii cinefili a creat condiții ideale pentru a mă scufunda într-o dulce vizionare a ceea ce pare să fi fost până la urmă pentru toți o altă experiență umană a copilăriei.

Fast and Furious 8 sau Arabela pentru adulți

telemmglpict000125627739-large_trans_nvbqzqnjv4bqty4yej4vyqjeieyj1c5sfuizufjn6gifknaxurg325gNu știu cum se face dar am sărit peste primele 7 părți ale acestui film. Poate pentru că Vin Diesel mi s-a părut un actor cu talent platfusian, poate pentru că mașinile nu au fost niciodată marea slăbiciune. Oricum, oricare ar fi răspunsul, cert e că mă pot considera norocos că nu le-am văzut pe celelalte 7. Dacă tot mi-am zis să văd filmul, cel mai bun loc în care pot să fac asta e la cinema. Nu mică mi-a fost mirarea când am găsit o sală plină până la refuz, în primul rând de puștime, iar apoi de bărbați barosani la burtă și cu mersul legănat, specific lumii interlope.

În dreapta mea au stat vreo 6 băieți de vreo 12 ani, mândri nevoie mare că-și vor vedea din nou eroii defilând pe pânza bine întinsă a ecranului. În ciuda reacțiilor din sală, care mai de care mai de peluză, mi-a fost foarte ușor să mă concentrez la un așa film. De altfel, la cât e de puțin complicat, te poți concentra fără să te concentrezi. Asta pare un non-sens, dar ce, filmul nu e și acesta un non-sens? Toată acțiunea filmului ar putea fi înțeleasă și de un copil de clasa a 5 – a, care apoi ar putea veni cu modificări în scenariu, pentru ca acesta să nu mai pară atât de pueril.

Știam și înainte de a vedea acest film că pentru mulți oameni filmul e o evadare din realitate, că filmul e o formă de drog cu ajutorul căruia unii dintre noi mai uităm de amarul vieții. Și cu toate acestea filmul de față a împins limitele infantilismului dincolo de ultimul catarg din Pirații din Caraibe. Dacă acolo, orice lucru ieșit din comun pare firesc, deoarece suntem într-un basm, în Fast and Furious 8 orice lucru normal  e nefiresc și ca urmare lipsește din film.

Multe scene sunt atât de trase de păr, atât de neverosimile, atât de copilărești încât au stârnit protestele copiilor din dreapta mea. La un moment dat, când malefica femeie blonă a preluat prin calculator controlul asupra mașinilor din New York, unul dintre ei a strigat: asta e prea de tot, e prea SF! Și exemplele ar putea continua: oameni cu aripi atașate la brațe, care ajung din urmă un avion la Cercul Polar, într-un submarin rusesc se vede inscripția No Smoking, pe străzile Cubei hipercomuniste și totalitare, unde Miliția și Securitatea locală sunt omniprezente, are loc o cursă de mașini, în care o rablă, proiectată acum 70 de ani și condusă de un american, poate depăși, dacă are parte de un anumit carburant, un bolid al zilelor noastre, condus de un cubanez, o bilă imensă, agățată de un lanț suspendat, rade de pe o stradă mașinile care-i urmăresc pe eroii noștri, dar nu și pe ei etc.

Dacă ar fi să înșir câte inepții au fost revelate în acest film, am putea ușor trage concluzia că bărbații nu se maturizează niciodată. Filmul acesta nu e un basm, e un joc de băieți de grădiniță, care cred că dacă spun lucruri trăsnite, nimeni nu se prinde. Acum, după ce am văzut a 8 –a parte din această hemoragie de virilitate masculină arătată la tot satul, mă gândesc dacă are vreun rost să le văd și pe precedentele. Nu de alta, dar urmează și 9 și 10 și tot așa, până când mintea umană își va găsi în sfârșit liniștea în starea de legumă.

Povestea pe care n-am citit-o niciodată

belle-gold-dress-emma-watson-beauty-and-the-beast-1Dacă ar fi să spun ce poveste am ocolit cu obstinație toată copilăria, atunci ar trebui să recunosc că nu am citit niciodată Frumoasa și Bestia. E greu de crezut că un băiețel ar putea fi tentat să citească aventurile amoroase ale unei fete. Ce pot avea băieții în cap, pe la 7 sau 8 ani, decât mașinuțe, trenulețe, pistoale și puști. În rest doar variațiuni pe aceeași temă. În perioada în care dragostea nu înseamnă nimic pentru un băiat, să afli prin ce aventuri trece un om, și mai ales o fată, nu reprezintă cu siguranță ceva foarte tentant. Ba chiar dimpotrivă.

Din acest motiv am fost la filmul cu același nume. Am vrut să ard etapa pe care nu am parcurs-o niciodată și în loc să citesc povestea, mi-am zis că timpul respectiv l-aș putea folosi mai productiv citind ceva care să mă atragă cu adevărat, mai ales acum, la vârsta la care sunt atât de nișat încât nu orice subiect îmi stârnește curiozitatea. Înarmat cu acest gând am bătut iar drumul mall-ului ca să văd prin ochelari 3D ceea ce pot înțelege și cu ochii închiși. Apropo de ochelari 3D! Pentru mine, așa-zisa tehnologie 3D, pare un fel de joc de copii. Să te uiți prin ei, te poate impresiona o dată, de două ori, dar după această cifră e deja prea mult. Cu ei sau fără ei filmele sunt la fel. Acești ochelari nu sunt decât o născocire a marketing-ului, pentru a lua fraierilor și mai mulți bani.

Sala mare, cât cea a congreselor comuniste, era înțesată  pe jumătate de mămici și fetițe. Din nou ce gândeam, s-a adeverit: nici picior de băiețel în sala prea mare. Doar mame și progenituri feminine în căutarea visului de aur al femeii: bărbatul ideal. Faptul că acesta este căutat de pe la 5 ani, pe mine unul mă înfioară și, noaptea în somn, s-ar putea să-mi dea frisoane de groază. M-aș vedea într-un coșmărel pe post de bestie scoasă la mezat. Dau cât colo aceste fibrilații emoționale și mă întorc la film, care a fost plin ca un supermarket de sărbători de momente care mai de care mai interesante. Din acest motiv nu am putut fi atent nici la mămici și nici la fetițe, povestea și numeroasele melodii, într-o mișcare continuă, captându-mi mai tot interesul.

La final, pe holul de întoarcere, nu pot să nu amintesc de o mamă care îi certa fiicei prietena, fetițele să fi avut vreo 7 ani, pentru că i-a cerut socoteală deoarece nu a fost atentă la film, ci la sporovăieli whatsapp-iste. Ultima frază ce mi-a zgâriat memoria a fost: că n-am să vă dau socoteală ție și generației tale de retardați. Trec peste faptul că orice observație nu se face în public, ci în privat, și nu pot să nu mă întreb ce poate fi în capul unei femei dacă se coboară până la mintea unui copil, pentru a-l pune la punct în public. Trec, iarăși, peste jignire, care s-ar putea să cântărească cel mai mult în perioada puberală a fetiței și mă întreb dacă n-am dreptate dacă mă gândesc cu groază la faptul că acea femeie a dat probabil un rateu nemaipomenit în atingerea visului de aur al femeilor: bărbatul ideal.

Lion – cronică de film

lion-sunny-pawarPrima dată când am văzut un film indian mai bine nu l-aș fi văzut. Cred că eram mai mic decât fata care a venit la film împreună cu mama ei. Știu doar că și următoarele filme văzute de mine în copilărie au mers pe același calapod. O fată săracă iubea un băiat rupt în fund. Ea era obligată să ia un bărbat bogat. Bogatul adesea era bun, dar fata noastră tot cu gândul după cel impotent financiar era. Și totul era îmbrăcat, îmbrățișat, uneori chiar amorțit, într-un veșmânt al sărăciei totale. Atâta sărăcie era în filmele indiene de ajunsesem să-i văd pe indieni ca pe fructele ei. Unde te uitai nu vedeai nimic, decât mizerie. Sărăcie pe pământ, sărăcie în case, ca peste toate să troneze sărăcia însăși, adică indienii.

Pe vremea aia, când eram eu mic, să te uiți la un film indian era un adevărat chin, o corvoadă fără sfârșit. Ghinionul nostru era că Ceaușescu avea relații bune cu cei din clanul Gandhi, clanul de premieri, de la Indira până la Rajiv. Atunci făceam comerț în draci cu indienii, importând și exportând tot ce se putea importa și exporta. Ne foloseam la maxim de rețeaua de căi ferate de care India se bucura încă de pe vremea ocupației perfidului Albion, de altfel cea mai mare și mai densă din lume, singurul ei scop, ale rețelei feroviare, firește, fiind exploatarea economică a subcontinentului, spre beneficiul deplin al englezilor, băutori de ceai Darjeeling.

Și cum spuneam, comerțul ăsta, nemaipomenit, al nostru cu indienii, ne-a adus pe cap filmul indian, cel de lacrimi, sărăcie și muzic plin. De la un capăt la altul parcă asistai la o exorcizare a sărăciei de sărăcie. Și, pentru ca sărăcia să nu moară, exorcizarea eșua ca nu cumva ca sărăcia să fie lipsă în subcontinentul dintre continente. Cum pe vremea ai, vremea lui Ceaușescu, erau puține filme la tv, abia așteptam seara de sâmbătă. Și uneori, nu știu la câte luni, trona pe micul ecran o producție plină de durere, sărăcie și de cea mai mică firimitură de orizont, iar acolo unde nu mai era loc de durere, sărăcie sau lipsă de orizont, producătorii mai puneau un pic de sărăcie.

Și cu toate aceste amintiri nu am ezitat să merg zilele astea la un film făcut despre durere, sărăcie și lipsă de orizont și asta, poate, pentru că filmul despre care mă căznesc să spun câte ceva e făcut de un australian. Și atunci, când dai un subiect ce pare de la început victima tuturor stereotipiilor, unui regizor lipsit de amintirea durerii, sărăciei și a lipsei de orizont, există posibilitatea să iasă o capodoperă. Căci capodoperă este reflectarea unei frânturi din realitatea indiană de către, până la urmă un european, care a încercat fără prejudecăți și fără fasoane să reflecteze acea frântură cât de ingenuu a putut, punând în centrul acțiunii pentru mai bine din jumătate de film, un copil de câțiva ani, poate cam de vârsta pe care am avut-o eu când m-am îngrozit precoce de o așa realitate.

Toată povestea țesută în jurul băiețelului, ce se înfășoară și apoi se desfășoară preș de mii de kilometri prin întinsa Indie cea de căi ferate pline, a scos la iveală de unde începe puritatea ființei umane, dar și locul în care se lasă ea metamorfozată deseori în ceva mai rău și rareori în ceva mai bun, așa cum adesea numai în filme vedem. Și fetița de lângă mine, adusă de mama ei la un involuntar exercițiu de maturizare involuntară, spre finalul filmului, a început să plângă încet, așa cum cu dificultate auzi, la munte, susurul imperceptibil al unui izvor. Și pe măsură ce intriga se țesea din ce în ce mai clar, lacrimile fetiței de lângă mine cădeau precum apele deja pomenite pe primele pietre, deși ea încerca să treacă celor din preajmă neauzită. Și ce mai pietre avea!…

La La Land – legenda

la-la-land-posterRar mi-a fost dat să nu mă pot concentra la un film ca astăzi, la La La Land. Poate doar când eram copil și mă uitam la un film doar la acțiune, nepricepând prea mult din ce spunea x sau y, chiar dacă filmul era tradus și eu știam să citesc sau era jucat direct în română. O așa stare de nesincronizare nu am mai simțit de mult. Mă uitam la film, dar eu eram în urmă cu o scenă sau cu două. Vedeam, înțelegeam tot ce se întâmplă, dar nu eram acolo în acel moment. La scena a doua eu o savuram încă pe prima. Eram acolo, ochi, urechi, minte și suflet, dar nu puteam să procesez ceea ce vedeam. Eram ca-ntr-o transă conștientă, ca un bețiv care continuă să bea, dar nu se îmbată și cu toate acestea starea lui era una firească, una euforică.

E un film muzical, dar nu unul oarecare și în niciun caz unul făcut ca în zilele noastre. Acest film este un frumos omagiu adus filmului muzical din anii 40 sau 50, jazz-ului, dar și perioadei în care filmele transmiteau și mesaje pozitive, epocă în care nimănui nu îi era teamă că lucrurile frumoase pot fi văzute ca rahaturi, resturi siropoase ale unor inadaptați sau forme puerile de propagandă ale lumii americane. Nici pe departe!

Acest film mi-a adus aminte de filmul Barry Lyondon a lui Stanley Kubrick, deoarece o singură melodie a fost reluată iar și iar, dar de fiecare în altă manieră, așa cum numai un cântăreț de jazz știe să facă. Se spune că un jazzman nu va interpreta de două ori la fel aceeași melodie și prin urmare, dacă mergi la un asemenea spectacol de mai multe ori, e ca și cum ai merge la mai multe, dar diferite.

Tocmai acum, când se crede că nu se mai pot face filme cu un mesaj pozitiv, ba pe de-asupra și muzicale, a venit un regizor de doar 31 de ani să mai trântească unul care cu siguranță va rămâne în istorie. Regizorul mi-a adus aminte de Wes Anderson prin atenția la detalii, toate personajele îmbrăcându-se în consonanță cu mediul în care se aflau. Toată lumea purta veșminte uni, inclusiv lucrurile, mașinile, casele. Nici urmă de dungi, carouri sau imprimeuri de toate felurile, totul într-o singură culoare! Și ce mai de culori! Cum eu nu cunosc decât câteva, cu siguranță acum a fost momentul în care am văzut o sumedenie de variațiuni, deși încă nu sunt sigur unde e granița dintre roșu și portocaliu.

Două ore scurse ca și cum ar fi fost două secunde! Parcă nici nu mă așezasem pe scaun că deja trebuia să mă ridic. Și când m-am ridicat nu știam de ce, deoarece eu eram încă în urmă cu o scenă. Apoi am plecat, așa cum am venit, sperând că am toate mințile acasă. Mă bucur că am văzut un asemenea film care-mi dă certitudinea că nimic nou nu e pe lumea asta, doar noi ne încăpățânăm să credem că suntem unici. În realitate, viața noastră e o variațiune pe diferite teme. De noi depinde pe care.

P.S. 1 Am uitat să spun că în spatele nostru erau doi ruji. Basarabeni nu aveau cum să fie. Basarabenii sunt patrioți și oriunde s-ar afla ei vorbesc în limba română, pardon, moldovenească. Acum am înțeles de ce-a căzut comunismul. Amândoi vorbeau atât de tare de parcă ar fi fost în Piața Roșie, unul în mausoleul lui Lenin, altul în biroul lui Stalin. Cred că aveau o teleconferință cu Putin. Oricum, am reținut toate cuvintele, păcat că nu le înțeleg. Tot datorită rujilor cinefili mi-am adus aminte ce le spuneam fetelor la școală, atunci când doream să le necăjim: ești frumoasă ca limba rujă! Și ironia sorții e că rujoaica din spatele meu chiar era frumoasă! Și ce le-a folosit!

P.S. 2 De ce spun ruji? Păi nu asta e forma consacrată când vine vorba de franceji, tailandeji și alți eji?