Rar ajung să dau nas în nas cu oficialitățile noastre financiare. Și dacă n-am încotro, fac eu primul pas spre ele. Nu de alta, dar îmi dă ghes și interesul. Astăzi, după exact 6 ani, am călcat iar pe la administrația financiară. Și tot pe la cea de pe Amzei. Doar că acum s-a mutat. Nu mai e pe aceeași parte cu Ambasada Franței, acum ar fi chiar față în față, asta dacă n-am ține cont de vreo două clădiri ce stau să cadă care se interpun între ea și lumea fină pariziană de pe la noi.
Aflată în aceeași clădire cu Teatrul Ion Creangă, ți-e greu să crezi că nu vii la vreo reprezentație. Spațiile largi, construite în stil cubist, undeva prin perioada interbelică, contrastează puternic cu ideea de teatru și te face să te simți mai bine în lumea lui Kafka sau a lui Eugen Ionesco. Peste tot mișună o droaie de oameni: care să-și facă pașaportul, care să plătească vreun impozit, care să obțină vreun certificat fiscal. Oricum ar fi, de la vlădică până la opincă spațiul destinat zeciuirii populațiunii e sufocat de tot felul de fețe. Frapează alăturarea rochiilor cele mai fine cu șubele, pufoaicele, gecile din piele ecologică, toate asezonate cu pantaloni bufanți, mulăciuni din înlocuitori de lână sau deja celebrii pantaloni de fâș, care dau în cap modei, sau mai degrabă o redefinesc într-o pastișă mioritică.
Toată lumea de acolo nu e doar o Românie în miniatură, ci și cea mai bună dovadă că de la grotesc la profan nu e decât un pas, pasul făcut pe coridor, acolo unde parfumurile cele mai subțiri se întrepătrund cu diverse coloniale îndoielnice aruncate pe bietele precupețe cu găleata de gunoi de dimineață. Cât am stat și am așteptat să-mi vină rândul, eu având numărul 727, prin fața mea au defilat tot felul de cearcăne, fețe boțite și tunsori a la manivelă. M-am simțit ca într-un bazar oriental, în care personajele din Star Wars comercializau diverse ființe rătăcite de prin cine știe ce galaxii îndepărtate.
Despre comportamentul funcționarilor nici nu mai e loc de întors. Toți par a fi condamnați pe vecie să aibă de-a face cu alți oameni. Fiecărei întrebări i se răspunde cu trepidații fizice de ai spune că asiști la o exorcizare continuă, 8 ore pe zi, de luni până vineri. Noroc că azi e vineri! Își mai trag și bieții oameni sufletul în week-end. Căci greu e să lucrezi cu alți oameni. La întrebarea mea dacă mai apuc azi să ajung la ghișeu, o domniță adânc încercată de comunicarea interumană a icnit câteva cuvinte, de ai fi crezut că se zbate în cazanul cu smoală, iar cuvintele ei erau baloane de foc ce se spîrgeau la contactul cu muritorul de tine.
Recunosc că n-am stat mult pe culoarele care acum vreo 80 de ani reprezentau foaierul teatrului de pe Amzei. Am intrat în sala mare, care foarte posibil să fi fost loc de spectacole, după aproximativ o oră de fâțâieli pe coridor, deoarece n-aveam stare. Chiar când să ajung la funcționarul arondat mie, văd spatele unei doamne bine îmbrăcate că deschide gura înaintea mea. Vocea mi se părea cunoscută și de aceea mă apropii de ea și de funcționar, evident, și-i fac acestuia semn să o servească pe doamnă până ce eu mă dumiresc cine e. Trag un ochi pe copia de buletin a doamnei și numele mă descumpănește. Nu e cine cred eu că ar fi. Mă așez în stânga ei și o privesc discret, apoi mai mult decât discret. În ritmul ăsta termin toate timpurile verbale, iar eu altele nu cunosc. Și totuși nu m-am înșelat. E ea, Ana Blandiana! Vrea să rezolve o problemă legată de o proprietate.
Funcționarul, nefericit pe propria lui soartă, o tratează doar pe jumătate cu disprețul aferent poziției pe care el o ocupă în organigrama instituției și o pasează când poeta noastră îi susură remarca: eu nu mă pricep la proprietăți, eu mă pricep la poezii, altui funcționar. Presupun că această replică, intens exersată în multele decenii de viață ale creatorului Motanului Arpagic, a făcut minuni, iar uneori chiar miracole, deoarece măiastra doamnă a poeziilor pentru copii, își ridică papornița cu rădăcini apusene și se lasă total abandonată în mâinile experte ale unui funcționar ce nu-și băuse încă porția zdravănă de cucută, fără de care nu poate interacționa cu cei ce au impertinența să dorească ceva de la ei.
Apoi plec, mai mult fericit decât înciudat, fluturându-mi dovada papieristică a faptului că drumul până în buricul târgului a fost cu folos și las deoparte orice gând legat de Administrația Financiară a Sectorului 1. Eram să uit că doamna plasatoare din parcare din patroane nu m-a scos, drept pentru care i-am dat bacșiș de o cafea la dozator, 1,50 lei, echivalentul unei ore plătite pentru parcarea mașinii. A meritat toți banii. Altfel, cine știe dacă mai aveam ocazia să intru în Teatrul Ion Creangă și să descopăr armele de canonadă a unei poete mult cunoscută copilăriei mele.
După 10 ani am trecut din nou pe la facultate. Nici nu știu de ce am trecut, așa cum nu-mi aduc aminte de ce am făcut-o. Să fi fost ceva prin aer acum mai bine de 20 de ani căci altfel nu-mi explic cum de am făcut această facultate și nu o
Tolsto 