Ce e politica?

gorghiu-alina-gorghiu-fMă uit la Alina  Gorghiu și mă apucă râsul. L-au prins pe Blaga la furat și ea nu știe ce prostii să mai scoată pe gură. E un râs involuntar și ilogic, semn de vremuri grele cu așa politicieni. Acum mai bine de jumătate de veac Churchill, în cultura lui matusalemică, dădea o definiție de geniu a politicianului: „A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat.” Mă uit la Alina Gorghiu și încerc să aplic la dumneaei definiția lui Churchill. Mi-e imposibil!

Doamna co-proședinte a PNL este mai ridicolă decât Ponta, cel puțin la pătrat, dacă nu la cub. Pur și simplu, când deschide această femeie gura, înțelegi foarte bine de ce mai bine ar fi tăcut. Nu a existat dată când i s-a pus un microfon în față, în care fata în cauză nu s-a făcut de toată băcănia. Pe lângă faptul că e de o incultură crasă, toate afirmațiile dânsei se lovesc ca nuca de perete. Șarjele limbii de lemn sunt mânuite cu atâta stângăcie de-l face și pe Ion Iliescu, maestrul neîncoronat al tăcutului prin vorbire, să-i fie rușine de un asemenea epigon.

Cum se poate ca un partid care se declară a doua forță politică din țară, de fapt a doua forță a hoției după PSD, să aibă în frunte un asemenea Gâgă cu fustă? Cum e posibil ca un partid care se declară istoric, vechi de pe vremea Principatelor neunite, să fie reprezentat de un om fără carismă, fără cultură, fără viziune și fără simțul penibilului? Dar în special al simțului penibilului, deoarece fiecare apariție a cucoanei în cauză e un atac frontal la adresa ideii de politică în România. Oare ce păpușari o teleghidează pe această femeie fără de minte, încât să compromită orice șansă de salvare a democrației la noi?

De fiecare dată când o văd, mă uit la ea și mă minunez cum se umflă ca un curcan și cum debitează toate platitudinile pe gura ei de bibilică. E cu siguranță o formă de autoflagelare pe care noi nu o conștientizăm și pentru asta ar trebui să-i ridicăm o statuie în curtea vreunui spital și ar trebui să-i acordăm un capitol generos în manualele de psihiatrie. Înainte de a se întâmpla ceva, Alina Gorghiu vorbește cu patos revoluționar, așa cum a văzut la propagandiștii de profesie. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu se pronunțe asupra unui lucru încă neînceput. Are opinii pertinente și clare indiferent de subiect, dar mereu e pe partea greșită a logicii. La câtă stângăcie emană, ne-ar îmbogăți cu siguranță dacă am paria împotriva ei.

Ea, ca și Ponta și mulți, mulți alții, este exemplul cel mai viu de ce politica provoacă la noi atâta scârbă, de ce ajungem să reconsiderăm valoarea oricărui regim care nu este democratic, deoarece ei, prin tot ce au făcut și fac de la moartea lui Ceaușescu, încearcă parcă să ne convingă că înainte era mai bine. Și cel puțin dintr-un punct de vedere era mai bine: nu-i vedeai pe ei spânzurați de televizor toată ziua. Măcar atunci programul la TV dura două ore.

Prin urmare, ce sunt politicienii? Răspunsul e simplu: tot ce are țara asta mai scârbos și mai jalnic, în anul 27 al devenirii noastre capitaliste.

Oamenii serioși

247563af8ff01142d4f552f87851071cE o specie de oameni, oameni cu care mă mai lovesc și eu din când în când și de care fug ca dracul de tămâie, foarte serioși. Indiferent de context ei sunt serioși. Indiferent de situație au același chip sacerdotal, aceeași înfățișare serioasă, aceeași atitudine de sobrietate totală, ca și cum tu ai avea de-a face cu un moment față de care soarta lumii ar părea un moft.

Să te ferească Dumnezeu să faci o glumă atunci când ești în compania lor sau măcar să schițezi un zâmbet că te-ai ars. Ți-ai dat singur foc la valiză, deși tu ai doar un rucsac. În fine, oricum ai da-o, acești oameni nu pot fi mulțumiți în niciun caz.

Am așa o senzație de catifelare că acești eroi ai tristei figuri nu pot fi mulțumiți niciodată. Sunt acea categorie de oameni care tânjește după recunoașterea celorlalți, după afecțiunea celor din jur și nu știu cum să se bage mai bine în seamă fără a părea ridicoli decât prin foarte multă seriozitate. Cum la mine seriozitatea e ceea ce-mi rămâne ca rest după ce am râs de mine sau de cine apuc, a sta în compania unor așa serioase persoane reprezintă chinul suprem.

E ca și cum m-ai condamna la o moarte lentă și de aceea ca formă de apărare încep să-mi dezvolt din ce în ce mai mult eul interior. Ei mă învață cum aș putea trăi ca Moise în pustiu, înconjurat doar de jivine, căci, așa se pare, când te simți singur îți dau târcoale jivinele.

Și cu toate acestea, ce n-am încercat spre îmbunarea serioșilor de serviciu. Am făcut glume, am zâmbet, am întins brațe, dar tind să cred că voi sfârși prin a întinde pumnii spre fălcile celor extrem de serioși. Deși nu sunt mulți, comportamentul lor de inchizitori ai dreptei linii de urmat îi face să pară ca sunt cu miile, atât de mult otrăvesc atmosfera din jurul lor.

Marele nostru noroc e că îi recunoști repede, deoarece sunt slugarnici până la Dumnezeu față de cei mari, nu știu decât munca, munca și iar munca, iar pe cei mai jos decât ei îi consideră niște plebei numai bine de biciuit cu biciul gros al neîncrederii stăpânului în vita care nu se îngrașă suficient de repede.

Dar eu nu mă las, ci lupt. Lupt prin evitarea acestor persoane până la ignorarea lor deplină, deoarece mi-e tare teamă să nu uit să râd. Să râd de ei, de mine și în general de tot ce mișcă. Și dacă nu râd, și dacă nu zâmbesc la ce bun să mai fiu? Așa să-i ajute Dumnezeu!

Dușul meu cel de toate zilele

de-ce-e-bine-sa-faci-dus-cu-apa-rece-770x470Ajung seara acasă din peregrinările meu și dau să fac duș. Înșfac temeinic robinetul de apă caldă și învârt. Curge apă rece sub formă de cuburi. Îmi zic: pensionarii mei iau au făcut baie cu bețișorul de urechi înmuiat în glastra pusă la soare.  Vin vremuri grele dacă au trecut de la prosop la bețișor. N-am încotro și las apa să curgă. Trec mai bine de 30 de minute până ce se simt aburii apei calde. E clar că nimeni din bloc nu s-a urnit să se îmbăieze în lipsa mea. Am ajuns mai important ca factorul poștal, în ziua glorioasă a pensiei.

Dar nici cu cei mai tineri din bloc nu mi-e rușine. Pe semne că sunt cu toții scoțieni, altfel nu înțeleg de ce n-apuc și eu o bucată de apă caldă atunci când intru în casă. S-or fi gândit că eu sunt nabab și că-mi permit mii de tone de apă seară de seară. În tabelul de la asociație apartamentul meu e singurul care ocupă două rânduri: pe un rând abia încap metrii cubi de apă caldă neconsumați și abia pe următorul restul, restul fiind niște simple detalii.

De când mă pensionăresc prin blocul ăsta, am consumat la apă de terminam de unul singur canalul București-Dunăre. Poate eu am provocat falimentul RADET-ului, că la cât consum nu mai prididesc ei să fure. La câtă risipă provoc până dau de prima picătură caldă, pe timpul lui Ceașcă aș fi fost declarat dușman al poporului. Dar acum am toate șansele să devin dușman al apei calde.

Dacă Moise a separat apele, eu pot rămâne în istorie ca cel ce le-a încălzit. Barem de-ar ajuta asta la ceva. Oricum, la cât aștept să se-ncălzească sunt toate șansele să devin pasăre de noapte. Aștept, nu-măncurc, până îmi umezesc trupul sfredeliform sub jeturile aburinde de apă. După ce mă bag și eu în pat, atunci începe frăsuiala în bloc. Atunci auzi cum toate conductele duduie și cum care mai de care își testează talentele vocale sub duș. Doar eu ce stau întins în pat și-mi număr apele. Cu banii dați pe metri cubi mai bine cumpăr toate bețișoarele de urechi din oraș. Atunci să te ții fericire locatară!

Amintiri turistice

sighisoara20fest20medLumea s-a schimbat destul de mult în ultima vreme. Dacă ar fi vreun român blocat în pădurea amazoniană pentru 20 de ani și acum s-ar reîntoarce la viața noastră, ar vedea lumea cu alți ochi decât noi. Dacă acum nu mult timp, atunci când plecai de acasă unde vedeai cu ochii, nu sperai decât să-ți încarci bateriile și amintirile cu cele locuri nevăzute de tine, acum doar atât nu mai înseamnă nimic. Nu are niciun rost să pleci undeva dacă nu te-ntorci cu tot felul de dovezi materiale, iar ceea ce ai văzut și ceea ce ai simțit acolo ocupă un loc secundar.

Să luam de exemplu o localitate oarecare din România, să zicem Sighișoara. Aproape nu mai ai cum să vezi locul respectiv deoarece aproape pe toți pereții și pe aproximativ toate ușile atârnă semnele comerțului. Tu nu mai vezi un loc ce a însemnat ceva, cândva, dovadă vie că inteligența nu s-a născut odată cu facebook-ul, ci te simți ca într-un fel de mall turistic. Toți te-mbie să cumperi ceva, de la diverse obiecte vestimentare până la tot felul de chicioșenii universaliste.

Tu nu mai apuci să vezi clădirile, străzile, modul de viață de atunci, cândva, deoarece ești înconjurat de babilonul comerțului. Totul e să cumperi. Nu contează că exact aceleași lucruri le găsești și la Brașov și la Târgu Mureș și la Sibiu și la Bran și la Râșnov. Totul e să cumperi. S-a creat un standard al amintirilor turistice. Totul e la fel și totul acoperă trecutul ca o iederă otrăvitoare și nemuritoare.

Acolo unde nu mai încap magazinele de pseudoamintiri dau năvală terasele unde e musai să te ghiftuiești fără ca tu să mai apuci să te gândești din ce trăiau locuitorii unei cetăți ridicate pe vârf de deal sau munte, cât de anevoios era drumul până acolo, de ce se murea pe capete din cauza igienei și alimentației precare. Tu, nu! Tu te bucuri de soarele arzător și-ți imaginezi că și aceia de acum 300 de ani dădeau balercile de vin sau bere pe gât, se ghiftuiau cu friptane pe nemestecate și apoi coborau mai plini de ei – mai mult la propriu decât la figurat – spre mijloacele de transport care să-i ducă înapoi în lumea lor arhitehnologizată.

La cât pe multe magazine și cârciumi parazitează toate locurile trecutului, mă aștept ca la un moment dat un turist care nu va cumpăra nimic să fie luat la bătaie de localnicii negustori pentru că a întinat nobilele idealuri ale locului de comercializat orice în numele trecutului. Cum să bați atâta drum fără să cumperi nimic? Asta-i curată neobrăzare ccare trebuie crunt pedepsită! Dacă nu cumperi, nu exiști și noi tare mult mai vrem să existăm decât să fim, spre deplina satisfacție că acest lucru e destul de vizibil în ochii celor care ne înconjoară. Și tare mulți ne mai înconjoară! Deci trebuie să cumpărăm!

Noaptea și cutremurul

Cel mai bine e când dormi. Nici nu știi ce te-a pălit. E ca și cum au intrat mascații peste tine și tu te gândești la cine ai datorii. Noroc că ai cont la ING și la ei totul intră pe freeze, cât ai spune sumă insuficientă. Problema e că până te dezmeticești cutremurul se duce cu tot ce are el mai bun și tu tot în pat ești. Nici măcar sub tocul ușii n-ai putut să ajungi, ca să te prăvălești odată cu blocul, în poziție verticală, până la parter. Oricum, te bucuri că totul e ok și renunți la gândurile de sumarizare a realizărilor sau mai bine zis a nerealizărilor tale.

Nici nu ai apucat să te gândești la faptul că ești prea tânăr să te duci (dar aici tu chiar ești subiectiv, deoarece întotdeauna tu ești prea tânăr să te duci, chiar și la tomberon, să arunci gunoiul). Uiți de teama ce ți-a dat târcoale în timp ce te dădeai huța-huța cu pătuțul și te pufnește râsul că la noi lucrurile memorabile se petrec doar vinerea noaptea, când toate cârciumile sunt pline de tot ce are țara asta mai bun. La cât de beți erau băutorii fruntași pe ramură, la ora 2 dinspre dimineață, la vederea paharului cu bere mișcându-se, s-or fi gândit că au parte de vreun cocktail moca din partea tejghetarului șef.

Oricum, cutremurele își au și ele rostul lor. Te mai gândești și tu la ce să mai renunți și ce nu din viața ta. Îți mai descongestionează și ele mintea, asta dacă nu e cumva descongestionată din fașă și te gândești la ce ți-ar plăcea să faci cu viața ta. Înainte să te culci din nou mai dai o raită pe facebook și râzi când vezi ce au postat cei mai voinici dintre cei neadormiți și te-ntinzi cu gândul că orice legănare își are și ea rostul ei. Și apoi numeri: o oaie, două pajiști cu miei, trei cutremure mițoase… Hopa! Hai cu somnul!

Un divorț numit dorință

160920110221-01-angelina-jolie-brad-pitt-file-super-169La auzul veștii că cel mai lemnos actor din lume (Brad Pitt) a divorțat de una dintre numeroasele actrițe care s-au născut talent și au decedat speranțe (Angelina Jolie) mi-a înmugurit un zâmbet în colțul gurii. Un zâmbet pe care-l vedeam doar pe chipul lui Bruce Willis și doar pe vremea în care acesta nu câștiga încrâncenat boloboace pline cu creițari americănești. Și acest zâmbet mi-a apărut deoarece mi-am adus aminte de Elizabeth Taylor. Măcar Liz era talentată, pe lângă faptul că era focoasă.

Marele scriitor Romulus Vulpescu a povestit acum vreo 15 ani, la Acasă TV – seara, după ora 22.00, când rulau filme bune -, că era în State, acum multe decenii, taman când a avut loc premiera filmului Cui i-e frică de Virginia Woolf. Prietenul său capitalist (recte american) care l-a invitat la cinema nu i-a spus cine joacă, rugându-l să ghicească. Marelui Romulus mioritic i-a fost imposibil s-o descopere sub chipul desfigurat (prin machiaj) de băutură pe Elizabeth Taylor. Până atunci avusese despre Liz o părere asemănătoare cu a mea despre Angelina. Adică zero barat! După acel film eruditul nostru scriitor și-a schimbat părerea despre frumoasa cu ochii violeți. Din păcate, eu nu am avut ocazia să-mi schimb părerea despre fiica lui Jon Voight.

Femeia asta – Angelina – nu și-a dorit de la viață decât celebritatea și a obținut-o. Dar, spre diferență de Liz, celebritatea asta nu va rezista peste timp, deoarece va lăsa în urma ei doar talaș cinematografic, nimic din ceea ce a realizat ea în a 7 – a artă nu e demn nici măcar de amintit, darămite de memorat. Cât despre Brad Pitt, lemnoșenia sa a devenit vestită, el fiind prototipul manechinului masculin purtat de regizori prin filme pentru creșterea încasărilor. Cât despre talentul său, Dumnezeu să ne ierte, dar nu știm a exista așa ceva, pe undeva, în vreun por al majestății sale corporale.

Și totuși, de ce am amintit de Liz Taylor? Deoarece cu ea a început telenovela showbizz-ului, deoarece ea a marcat borna de hotar a isteriei din presă și din televiziune, ea împreună cu talentatul actor Richard Burton formând primul cuplu de pe urma căruia toate scursurile din presă au mâncat vagoane de cozonaci. Și câtă diferență între Elizabeth Taylor-Richard Burton și Angelina Jolie-Brad Pitt! Primii, de un talent demn de memoria oricărui cinefil care se respectă, ultimii, doar subiect la orele de jurnalism despre cum poți să fii mare fără să însemni nimic. Primii sunt legende, ultimii, povești.

Doar iubirea

De când mă știu am fost înconjurat de iubire. Ba, ce zic eu, de foarte multă iubire. Deci, nu pot să spun că nu am fost iubit. Ba dimpotrivă. Apoi am tot crescut la focul inconstant al iubirii, deoarece câte o vâlvătaie, câte o explozie de iubire îmi pârjolea simțirea. Cu atâta iubire în jurul meu mi-a fost greu să găsesc rațiunea. De altfel, sunt un emotiv patentat de felul meu. Și cu toate acestea am căutat constant, ca un atlet ce traversează Marea Moartă opusul iubirii. Nu știu dacă l-am găsit, dar mă gândesc la asta ori de câte ori îmi privesc arsurile. Iar unele sunt suprapuse.

Dar iacă-tă-mă-s mare. Destul de mare. Nu știu unde este rațiunea, dar încerc să țin la foc constant iubirea, căci iubirea e acel lucru ce ne pune să deformăm ființele și lucrurile care ne înconjoară. Spun ființe, deoarece e greu unei vietăți, fie ea persoană sau nu, să scape nesmotocită dacă noi ne prăvălim iubirea asupra ei. De altfel tot din iubire urâm, detestăm sau purtăm ranchiună. Pur și simplu iubirea astă globală și excedentară, ce ne înconjoară ca o placentă, nu ne dă voie să fim suficient de raționali, ne face să fim constanți îngrijorați că ceva malefic se poate întâmpla – pus la cale de alții sau nu – și că fericirea noastră totală se va dărâma ca o șandrama.

Fără să ne dăm seama luăm decizii ghidați de iubire, de la formele ei cele mai simple: simpatia, până la cele grele: iubirea totală. Noi, fiind ca un aspersor supraalimentat, nu mai suntem în stare să decidem când se ne oprim și când nu, nu mai știm când e loc de un pic de rațiune, de gândire la rece, acel moment lipsit de emoție, deoarece ne e teamă de lipsa iubirii. Vedem o simplă decizie luată fără a o pune pe patul moale al emoției ca un fel de dezumanizare. Orice facem, orice zicem, orice dregem trebuie trecut prin filtrul emoției, care seamănă cu un borcan mare plin de grăsime: vâscos și greu.

Și când te oprești și tu un pic din cursa astă fără hodină, simți cum toată dragostea cu care ești înconjurat se transformă în ceva ce până și flăcările iadului par o ploaie de vară. Nu îți e permis să nu iubești, să nu te dedici, să nu simți plenar și mai ales să nu militezi. La noi până și iubirea e îmbrăcată în uniformă militară. La noi până și iubirea stă aliniată în fața careului, gata să dea onorul și apoi să se dedice. Să se dedice Dumnezeu știe ce și cui…

Italia, Italia…

image106Pentru noi, românii, Italia e ca o doua casă, e ca o Românie plecată de acasă în turneu și noi o însoțim pe unde apucăm. Cine ar fi crezut acum 26 de ani sau oricând că va veni o vreme în care vom fi peste tot acasă în Italia, acel loc unde sunt aproape toate treptele civilizației umane. Dacă ai decupa Italia și ai duce-o într-o altă galaxie, cei de prin acele părți ar putea reconstitui fără mare greutate aproape toată devenirea umană. Și zău dacă noi, oamenii, nu ne-am strofocat ceva pentru asta mai multe mii de ani.

Pentru mine, când eram cât un dop, Italia a fost o revelație, ca și cum aș fi ieșit singur din borcanul comunismului și aș fi luat cunoștință că lumea există și dincolo de noi. Și ce lume! Contactul l-am luat prin filmele italiene și ce lovitură a fost pentru mine! Fiecare cuvânt pronunțat de Marcelo Mastroiani, Alberto Sordi, Franco Nero, Piedone, Vittorio Gassman, Sophia Loren, Claudia Cardinale sau Toto era ca o bătaie pe umăr, ca o formă de a mi se spune că nu venim de nicăieri.

Cuvintele asemănătoare și mai ales cele identice mă țintuiau pe loc ca și acum le învățam pentru prima dată. Era ca o deșteptare a mea, deși nu eram de mult timp treaz prin astă lume. Așa că de fiecare dată când vedeam un film italian, în primul rând ascultam cuvintele – frumoasele, prea melodioasele cuvinte italiene – și abia apoi luam în serios subiectul și jocul actorilor. Chiar mă întrebam dacă actorii știu că vorbesc în românește – sau ceva pe acolo -, deși nu știu nimic despre noi.

Așa că an după an am făcut o pasiune pentru minunata lume italică, urmărind orice are legătură cu peninsula mediteraneană, de la subiectele despre mafie, fotbal, mâncare, artă, catolicism până la modă și ce-o mai fi demn de semnalat pe acolo. Dar în Italia n-am fost. Tocmai acum când un bilet e atât de ieftin, acum când la fiecare colț de stradă aș putea întâlni, acolo, un român, eu nu vreau să calc cizma în picioare. N-aș vrea să-mi dărâm tot ce-am clădit în minte în zeci de ani. Mai bine deschid o carte și citesc ceva… etern (dacă ceea ce face omul poate fi considerat etern).

Bridget Jones – final de trilogie

renee_zellweger_bridigte_jonesTrebuie să recunosc că nu am văzut decât bucăți din primele două filme ce urmăresc avatarurile sărmanei fete care e într-o continuă căutare a fericirii, adică măritișul. De ce nu le-am văzut cap coadă? Poate că nu mi-au stârnit destul de mult interesul. Cert e că am fost să văd ultima parte la cinema și recunosc că nu mi-a părut rău. E al doilea film cu adevărat bun pe care-l văd anul acesta, iar jocul actorilor a fost la înălțimea scenariului. Scenariul e reușit tocmai datorită faptului că nimeni nu s-a grăbit cu o continuare după partea a doua. Cei 11 ani care s-au scurs de atunci a dat răgazul imaginării unor situații cu adevărat antologice. Pur și simplu filmul, în ciuda celor 2 ore, nu are deloc momente moarte. Restul l-au făcut actorii.

Trebuie să recunosc încă o dată marea artă stăpânită de Emma Thompson, un ideal de femeie literalmente puternică, femeie ce nu-și desconsideră talentul doar pentru a reuși în viața așa cum au făcut altele, printre care și Nicole Kidman. Fiecare apariție episodică a sa mi-a stârnit admirația și m-a conectat total la subiect. Are femeia asta un așa har încât și atunci când e episodică, tot rămâne memorabilă.

N-am fost niciodată și nici nu voi fi vreodată fanul lui lui Patrick Dempsey, dar stilul său de a juca, un pic moale, săritor în cazul în care vreo femeie este la ananghie, mereu pozitiv și niciodată coroziv prin prezență, a prins de minune în acest film. Era exact ce trebuia pentru ca personajul său să fie bine conturat, ceea ce mă face să cred că taman pentru el s-a construit personajul.

Despre Colin Firth nu mai pot să spun nimic în plus. De la filmul A Single Man se vede că e îmbrăcat de Tom Ford, prezența sa dând filmului o aură de demnitate nescorțoasă, el fiind un model de cum ar trebui să fie un bărbat bine îmbrăcat în orice situație, cu mult peste ce era personajul Mister Big, jucat de un actor al cărui nume îmi scapă, din Sex And City. Dar talentul lui rămâne. Nu foarte bine conturat în acest film, dar rămâne. Eu rămân cu amintirea interpretării sale din A Single Man și aștept oricând ceva pe măsură.

Renee Zellweger e de departe cea mai bună întruchipare a femeii ce se împiedică îmi propriile insecurități, dovedind, dacă mai e cazul, că prototipul de personaj dezvoltat acum mai bine de 15 ani va rămâne marca sa înregistrată, deoarece prima apariție de acest tip l-a avut în filmul Eu, cu mine și Irene. Mi-e imposibil ca de fiecare dată când o văd să nu-mi aduc aminte de Martin Short și ale sale interpretări de bărbați împiedicați, ghinioniști până peste poate, dar cu un suflet pe măsură, în ciuda eșecurilor ce sunt singura constantă.

Nu pot să nu remarc numeroasa prezență feminină din sală și excesul de râsete de mare amplitudine care au zguduit sala și au crăpat pielea de pe scaunele premium, producând daune cinematografului și accentuând și mai mult propria lor stare, după ce și-au bumbăcit stomacul cu ligheanul de floricele cumpărat de la intrare. Nu știu în ce măsură un asemenea film le ajută pe acestea, dar cu siguranță scoate în evidență faptul că Freud a avut dreptate. Aceste femei au dat drumul la pasiuni în timpul filmului de am crezut că asist accidental și pe viu la o exorcizare sau la o reluare a firului vieții lor din punctul în care s-a oprit, acum mulți, mulți ani. Iată ce efect miraculos are Bridget Jones!

Despre recunoștință

N-am crezut niciodată că am să ajung să mă bucur de succesele altora așa cum m-aș bucura de ale mele. Dar s-a întâmplat și nu știu ce mi s-a întâmplat. Nu știu de unde mi se trage, dar sigur mi se trage. Întotdeauna am căutat în jurul meu oamenii pe care să-i admir, de la care să am ceva de învățat, oameni care cu o singură unduire de deget să mă ridice pe mine, eu cel prea căzut și să mă privească în ochi, el cel nevăzut.

Și nu știu cum se face, dar am simțit și eu acea unduire, acel vânt care mi-a spulberat praful așteptărilor de pe sprâncenele groase. S-a întâmplat atunci când credeam că nu mai are ce să mi se întâmple bun, atunci când nici nu mai știam ce înseamnă binele. Dar, vorba poetului – parafrazându-l –  binele și răul “sunt a filei două fețe”, tocmai atunci când eram pregătit să-mi văd crepusculul,  mi-am zărit răsăritul.

Și condus de acel vânt, de acea unduire, de fiecare dată când eu socot cu mintea năroadă că am parcurs o etapă, că am urcat o treaptă, simt o dorință lăuntrică să mulțumesc celor care mi-au întins o mână atunci când eu nu mai aveam brațe să cuprind, m-au privit atunci când nu mai vedeam nimic în jurul meu.

Și uite așa unduit de vânt nici nu mi-am dat seama când veștile despre cei ce mi-au întins o mână, cei ce m-au privit m-au umplut de o bucurie inexplicabilă, ca și cum succesele lor ar fi și ale mele, ca și cum faptele lor ar fi urmele mele. N-am crezut nicicând că voi fi capabil de astfel de sentimente, de emoții, ca și când toată lumea e mea. Un pic e și a mea căci acum am și eu brațe, căci acum văd până departe, până acolo unde crepusculul îmi zorește zorii și e tare bine. 🙂