Mă uit la Alina Gorghiu și mă apucă râsul. L-au prins pe Blaga la furat și ea nu știe ce prostii să mai scoată pe gură. E un râs involuntar și ilogic, semn de vremuri grele cu așa politicieni. Acum mai bine de jumătate de veac Churchill, în cultura lui matusalemică, dădea o definiție de geniu a politicianului: „A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat.” Mă uit la Alina Gorghiu și încerc să aplic la dumneaei definiția lui Churchill. Mi-e imposibil!
Doamna co-proședinte a PNL este mai ridicolă decât Ponta, cel puțin la pătrat, dacă nu la cub. Pur și simplu, când deschide această femeie gura, înțelegi foarte bine de ce mai bine ar fi tăcut. Nu a existat dată când i s-a pus un microfon în față, în care fata în cauză nu s-a făcut de toată băcănia. Pe lângă faptul că e de o incultură crasă, toate afirmațiile dânsei se lovesc ca nuca de perete. Șarjele limbii de lemn sunt mânuite cu atâta stângăcie de-l face și pe Ion Iliescu, maestrul neîncoronat al tăcutului prin vorbire, să-i fie rușine de un asemenea epigon.
Cum se poate ca un partid care se declară a doua forță politică din țară, de fapt a doua forță a hoției după PSD, să aibă în frunte un asemenea Gâgă cu fustă? Cum e posibil ca un partid care se declară istoric, vechi de pe vremea Principatelor neunite, să fie reprezentat de un om fără carismă, fără cultură, fără viziune și fără simțul penibilului? Dar în special al simțului penibilului, deoarece fiecare apariție a cucoanei în cauză e un atac frontal la adresa ideii de politică în România. Oare ce păpușari o teleghidează pe această femeie fără de minte, încât să compromită orice șansă de salvare a democrației la noi?
De fiecare dată când o văd, mă uit la ea și mă minunez cum se umflă ca un curcan și cum debitează toate platitudinile pe gura ei de bibilică. E cu siguranță o formă de autoflagelare pe care noi nu o conștientizăm și pentru asta ar trebui să-i ridicăm o statuie în curtea vreunui spital și ar trebui să-i acordăm un capitol generos în manualele de psihiatrie. Înainte de a se întâmpla ceva, Alina Gorghiu vorbește cu patos revoluționar, așa cum a văzut la propagandiștii de profesie. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu se pronunțe asupra unui lucru încă neînceput. Are opinii pertinente și clare indiferent de subiect, dar mereu e pe partea greșită a logicii. La câtă stângăcie emană, ne-ar îmbogăți cu siguranță dacă am paria împotriva ei.
Ea, ca și Ponta și mulți, mulți alții, este exemplul cel mai viu de ce politica provoacă la noi atâta scârbă, de ce ajungem să reconsiderăm valoarea oricărui regim care nu este democratic, deoarece ei, prin tot ce au făcut și fac de la moartea lui Ceaușescu, încearcă parcă să ne convingă că înainte era mai bine. Și cel puțin dintr-un punct de vedere era mai bine: nu-i vedeai pe ei spânzurați de televizor toată ziua. Măcar atunci programul la TV dura două ore.
Prin urmare, ce sunt politicienii? Răspunsul e simplu: tot ce are țara asta mai scârbos și mai jalnic, în anul 27 al devenirii noastre capitaliste.
E o specie de oameni, oameni cu care mă mai lovesc și eu din când în când și de care fug ca dracul de tămâie, foarte serioși. Indiferent de context ei sunt serioși. Indiferent de situație au același chip sacerdotal, aceeași înfățișare serioasă, aceeași atitudine de sobrietate totală, ca și cum tu ai avea de-a face cu un moment față de care soarta lumii ar părea un moft.
Ajung seara acasă din peregrinările meu și dau să fac duș. Înșfac temeinic robinetul de apă caldă și învârt. Curge apă rece sub formă de cuburi. Îmi zic: pensionarii mei iau au făcut baie cu bețișorul de urechi înmuiat în glastra pusă la soare. Vin vremuri grele dacă au trecut de la prosop la bețișor. N-am încotro și las apa să curgă. Trec mai bine de 30 de minute până ce se simt aburii apei calde. E clar că nimeni din bloc nu s-a urnit să se îmbăieze în lipsa mea. Am ajuns mai important ca factorul poștal, în ziua glorioasă a pensiei.
Lumea s-a schimbat destul de mult în ultima vreme. Dacă ar fi vreun român blocat în pădurea amazoniană pentru 20 de ani și acum s-ar reîntoarce la viața noastră, ar vedea lumea cu alți ochi decât noi. Dacă acum nu mult timp, atunci când plecai de acasă unde vedeai cu ochii, nu sperai decât să-ți încarci bateriile și amintirile cu cele locuri nevăzute de tine, acum doar atât nu mai înseamnă nimic. Nu are niciun rost să pleci undeva dacă nu te-ntorci cu tot felul de dovezi materiale, iar ceea ce ai văzut și ceea ce ai simțit acolo ocupă un loc secundar.
La auzul veștii că cel mai lemnos actor din lume (Brad Pitt) a divorțat de una dintre numeroasele actrițe care s-au născut talent și au decedat speranțe (Angelina Jolie) mi-a înmugurit un zâmbet în colțul gurii. Un zâmbet pe care-l vedeam doar pe chipul lui Bruce Willis și doar pe vremea în care acesta nu câștiga încrâncenat boloboace pline cu creițari americănești. Și acest zâmbet mi-a apărut deoarece mi-am adus aminte de Elizabeth Taylor. Măcar Liz era talentată, pe lângă faptul că era focoasă.
Pentru noi, românii, Italia e ca o doua casă, e ca o Românie plecată de acasă în turneu și noi o însoțim pe unde apucăm. Cine ar fi crezut acum 26 de ani sau oricând că va veni o vreme în care vom fi peste tot acasă în Italia, acel loc unde sunt aproape toate treptele civilizației umane. Dacă ai decupa Italia și ai duce-o într-o altă galaxie, cei de prin acele părți ar putea reconstitui fără mare greutate aproape toată devenirea umană. Și zău dacă noi, oamenii, nu ne-am strofocat ceva pentru asta mai multe mii de ani.
Trebuie să recunosc că nu am văzut decât bucăți din primele două filme ce urmăresc avatarurile sărmanei fete care e într-o continuă căutare a fericirii, adică măritișul. De ce nu le-am văzut cap coadă? Poate că nu mi-au stârnit destul de mult interesul. Cert e că am fost să văd ultima parte la cinema și recunosc că nu mi-a părut rău. E al doilea film cu adevărat bun pe care-l văd anul acesta, iar jocul actorilor a fost la înălțimea scenariului. Scenariul e reușit tocmai datorită faptului că nimeni nu s-a grăbit cu o continuare după partea a doua. Cei 11 ani care s-au scurs de atunci a dat răgazul imaginării unor situații cu adevărat antologice. Pur și simplu filmul, în ciuda celor 2 ore, nu are deloc momente moarte. Restul l-au făcut actorii.
Tolsto 