Ce e politica?

gorghiu-alina-gorghiu-fMă uit la Alina  Gorghiu și mă apucă râsul. L-au prins pe Blaga la furat și ea nu știe ce prostii să mai scoată pe gură. E un râs involuntar și ilogic, semn de vremuri grele cu așa politicieni. Acum mai bine de jumătate de veac Churchill, în cultura lui matusalemică, dădea o definiție de geniu a politicianului: „A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat.” Mă uit la Alina Gorghiu și încerc să aplic la dumneaei definiția lui Churchill. Mi-e imposibil!

Doamna co-proședinte a PNL este mai ridicolă decât Ponta, cel puțin la pătrat, dacă nu la cub. Pur și simplu, când deschide această femeie gura, înțelegi foarte bine de ce mai bine ar fi tăcut. Nu a existat dată când i s-a pus un microfon în față, în care fata în cauză nu s-a făcut de toată băcănia. Pe lângă faptul că e de o incultură crasă, toate afirmațiile dânsei se lovesc ca nuca de perete. Șarjele limbii de lemn sunt mânuite cu atâta stângăcie de-l face și pe Ion Iliescu, maestrul neîncoronat al tăcutului prin vorbire, să-i fie rușine de un asemenea epigon.

Cum se poate ca un partid care se declară a doua forță politică din țară, de fapt a doua forță a hoției după PSD, să aibă în frunte un asemenea Gâgă cu fustă? Cum e posibil ca un partid care se declară istoric, vechi de pe vremea Principatelor neunite, să fie reprezentat de un om fără carismă, fără cultură, fără viziune și fără simțul penibilului? Dar în special al simțului penibilului, deoarece fiecare apariție a cucoanei în cauză e un atac frontal la adresa ideii de politică în România. Oare ce păpușari o teleghidează pe această femeie fără de minte, încât să compromită orice șansă de salvare a democrației la noi?

De fiecare dată când o văd, mă uit la ea și mă minunez cum se umflă ca un curcan și cum debitează toate platitudinile pe gura ei de bibilică. E cu siguranță o formă de autoflagelare pe care noi nu o conștientizăm și pentru asta ar trebui să-i ridicăm o statuie în curtea vreunui spital și ar trebui să-i acordăm un capitol generos în manualele de psihiatrie. Înainte de a se întâmpla ceva, Alina Gorghiu vorbește cu patos revoluționar, așa cum a văzut la propagandiștii de profesie. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu se pronunțe asupra unui lucru încă neînceput. Are opinii pertinente și clare indiferent de subiect, dar mereu e pe partea greșită a logicii. La câtă stângăcie emană, ne-ar îmbogăți cu siguranță dacă am paria împotriva ei.

Ea, ca și Ponta și mulți, mulți alții, este exemplul cel mai viu de ce politica provoacă la noi atâta scârbă, de ce ajungem să reconsiderăm valoarea oricărui regim care nu este democratic, deoarece ei, prin tot ce au făcut și fac de la moartea lui Ceaușescu, încearcă parcă să ne convingă că înainte era mai bine. Și cel puțin dintr-un punct de vedere era mai bine: nu-i vedeai pe ei spânzurați de televizor toată ziua. Măcar atunci programul la TV dura două ore.

Prin urmare, ce sunt politicienii? Răspunsul e simplu: tot ce are țara asta mai scârbos și mai jalnic, în anul 27 al devenirii noastre capitaliste.

Anunțuri

Oamenii serioși

247563af8ff01142d4f552f87851071cE o specie de oameni, oameni cu care mă mai lovesc și eu din când în când și de care fug ca dracul de tămâie, foarte serioși. Indiferent de context ei sunt serioși. Indiferent de situație au același chip sacerdotal, aceeași înfățișare serioasă, aceeași atitudine de sobrietate totală, ca și cum tu ai avea de-a face cu un moment față de care soarta lumii ar părea un moft.

Să te ferească Dumnezeu să faci o glumă atunci când ești în compania lor sau măcar să schițezi un zâmbet că te-ai ars. Ți-ai dat singur foc la valiză, deși tu ai doar un rucsac. În fine, oricum ai da-o, acești oameni nu pot fi mulțumiți în niciun caz.

Am așa o senzație de catifelare că acești eroi ai tristei figuri nu pot fi mulțumiți niciodată. Sunt acea categorie de oameni care tânjește după recunoașterea celorlalți, după afecțiunea celor din jur și nu știu cum să se bage mai bine în seamă fără a părea ridicoli decât prin foarte multă seriozitate. Cum la mine seriozitatea e ceea ce-mi rămâne ca rest după ce am râs de mine sau de cine apuc, a sta în compania unor așa serioase persoane reprezintă chinul suprem.

E ca și cum m-ai condamna la o moarte lentă și de aceea ca formă de apărare încep să-mi dezvolt din ce în ce mai mult eul interior. Ei mă învață cum aș putea trăi ca Moise în pustiu, înconjurat doar de jivine, căci, așa se pare, când te simți singur îți dau târcoale jivinele.

Și cu toate acestea, ce n-am încercat spre îmbunarea serioșilor de serviciu. Am făcut glume, am zâmbet, am întins brațe, dar tind să cred că voi sfârși prin a întinde pumnii spre fălcile celor extrem de serioși. Deși nu sunt mulți, comportamentul lor de inchizitori ai dreptei linii de urmat îi face să pară ca sunt cu miile, atât de mult otrăvesc atmosfera din jurul lor.

Marele nostru noroc e că îi recunoști repede, deoarece sunt slugarnici până la Dumnezeu față de cei mari, nu știu decât munca, munca și iar munca, iar pe cei mai jos decât ei îi consideră niște plebei numai bine de biciuit cu biciul gros al neîncrederii stăpânului în vita care nu se îngrașă suficient de repede.

Dar eu nu mă las, ci lupt. Lupt prin evitarea acestor persoane până la ignorarea lor deplină, deoarece mi-e tare teamă să nu uit să râd. Să râd de ei, de mine și în general de tot ce mișcă. Și dacă nu râd, și dacă nu zâmbesc la ce bun să mai fiu? Așa să-i ajute Dumnezeu!

Dușul meu cel de toate zilele

de-ce-e-bine-sa-faci-dus-cu-apa-rece-770x470Ajung seara acasă din peregrinările meu și dau să fac duș. Înșfac temeinic robinetul de apă caldă și învârt. Curge apă rece sub formă de cuburi. Îmi zic: pensionarii mei iau au făcut baie cu bețișorul de urechi înmuiat în glastra pusă la soare.  Vin vremuri grele dacă au trecut de la prosop la bețișor. N-am încotro și las apa să curgă. Trec mai bine de 30 de minute până ce se simt aburii apei calde. E clar că nimeni din bloc nu s-a urnit să se îmbăieze în lipsa mea. Am ajuns mai important ca factorul poștal, în ziua glorioasă a pensiei.

Dar nici cu cei mai tineri din bloc nu mi-e rușine. Pe semne că sunt cu toții scoțieni, altfel nu înțeleg de ce n-apuc și eu o bucată de apă caldă atunci când intru în casă. S-or fi gândit că eu sunt nabab și că-mi permit mii de tone de apă seară de seară. În tabelul de la asociație apartamentul meu e singurul care ocupă două rânduri: pe un rând abia încap metrii cubi de apă caldă neconsumați și abia pe următorul restul, restul fiind niște simple detalii.

De când mă pensionăresc prin blocul ăsta, am consumat la apă de terminam de unul singur canalul București-Dunăre. Poate eu am provocat falimentul RADET-ului, că la cât consum nu mai prididesc ei să fure. La câtă risipă provoc până dau de prima picătură caldă, pe timpul lui Ceașcă aș fi fost declarat dușman al poporului. Dar acum am toate șansele să devin dușman al apei calde.

Dacă Moise a separat apele, eu pot rămâne în istorie ca cel ce le-a încălzit. Barem de-ar ajuta asta la ceva. Oricum, la cât aștept să se-ncălzească sunt toate șansele să devin pasăre de noapte. Aștept, nu-măncurc, până îmi umezesc trupul sfredeliform sub jeturile aburinde de apă. După ce mă bag și eu în pat, atunci începe frăsuiala în bloc. Atunci auzi cum toate conductele duduie și cum care mai de care își testează talentele vocale sub duș. Doar eu ce stau întins în pat și-mi număr apele. Cu banii dați pe metri cubi mai bine cumpăr toate bețișoarele de urechi din oraș. Atunci să te ții fericire locatară!

Cronică de film – Ave, Cezar!

Tolsto

hail_caesar_land_1bao4pq-1bao51pÎn sfârșit un film foarte bun! După ani pierduți pe scaunele cinematografelor din mall-uri, am reușit să văd un film cu adevărat bun. În sfârșit am văzut un film în care nu am fost înghesuit între 2 organe genitale în plină acțiune. În sfârșit n-am mai avut parte de supereroi, gen Batman, Spiderman, Antman și alți nesfârșiți man-i. În sfârșit ceva din lumea reală, așa cum numai frații Coen – și altă minoritate de regizori și producători – pot face.

Acțiunea e plasată în anii 30 (sau ceva de genul acesta), undeva în lumea de la Hollywood, dar putea, tot atât de bine, să se întâmple în anii 2010. Nimic nou sub soare, putem spune, atunci când vorbim de fabrica de povești de la Hollywood, acolo unde ți se servește talaș presat pe post de mobilă Lodovic al XIV – lea. Foarte fină ironia fraților Coen la adresa star system-ului…

Vezi articol original 716 cuvinte mai mult

Amintiri turistice

sighisoara20fest20medLumea s-a schimbat destul de mult în ultima vreme. Dacă ar fi vreun român blocat în pădurea amazoniană pentru 20 de ani și acum s-ar reîntoarce la viața noastră, ar vedea lumea cu alți ochi decât noi. Dacă acum nu mult timp, atunci când plecai de acasă unde vedeai cu ochii, nu sperai decât să-ți încarci bateriile și amintirile cu cele locuri nevăzute de tine, acum doar atât nu mai înseamnă nimic. Nu are niciun rost să pleci undeva dacă nu te-ntorci cu tot felul de dovezi materiale, iar ceea ce ai văzut și ceea ce ai simțit acolo ocupă un loc secundar.

Să luam de exemplu o localitate oarecare din România, să zicem Sighișoara. Aproape nu mai ai cum să vezi locul respectiv deoarece aproape pe toți pereții și pe aproximativ toate ușile atârnă semnele comerțului. Tu nu mai vezi un loc ce a însemnat ceva, cândva, dovadă vie că inteligența nu s-a născut odată cu facebook-ul, ci te simți ca într-un fel de mall turistic. Toți te-mbie să cumperi ceva, de la diverse obiecte vestimentare până la tot felul de chicioșenii universaliste.

Tu nu mai apuci să vezi clădirile, străzile, modul de viață de atunci, cândva, deoarece ești înconjurat de babilonul comerțului. Totul e să cumperi. Nu contează că exact aceleași lucruri le găsești și la Brașov și la Târgu Mureș și la Sibiu și la Bran și la Râșnov. Totul e să cumperi. S-a creat un standard al amintirilor turistice. Totul e la fel și totul acoperă trecutul ca o iederă otrăvitoare și nemuritoare.

Acolo unde nu mai încap magazinele de pseudoamintiri dau năvală terasele unde e musai să te ghiftuiești fără ca tu să mai apuci să te gândești din ce trăiau locuitorii unei cetăți ridicate pe vârf de deal sau munte, cât de anevoios era drumul până acolo, de ce se murea pe capete din cauza igienei și alimentației precare. Tu, nu! Tu te bucuri de soarele arzător și-ți imaginezi că și aceia de acum 300 de ani dădeau balercile de vin sau bere pe gât, se ghiftuiau cu friptane pe nemestecate și apoi coborau mai plini de ei – mai mult la propriu decât la figurat – spre mijloacele de transport care să-i ducă înapoi în lumea lor arhitehnologizată.

La cât pe multe magazine și cârciumi parazitează toate locurile trecutului, mă aștept ca la un moment dat un turist care nu va cumpăra nimic să fie luat la bătaie de localnicii negustori pentru că a întinat nobilele idealuri ale locului de comercializat orice în numele trecutului. Cum să bați atâta drum fără să cumperi nimic? Asta-i curată neobrăzare ccare trebuie crunt pedepsită! Dacă nu cumperi, nu exiști și noi tare mult mai vrem să existăm decât să fim, spre deplina satisfacție că acest lucru e destul de vizibil în ochii celor care ne înconjoară. Și tare mulți ne mai înconjoară! Deci trebuie să cumpărăm!

Noaptea și cutremurul

Cel mai bine e când dormi. Nici nu știi ce te-a pălit. E ca și cum au intrat mascații peste tine și tu te gândești la cine ai datorii. Noroc că ai cont la ING și la ei totul intră pe freeze, cât ai spune sumă insuficientă. Problema e că până te dezmeticești cutremurul se duce cu tot ce are el mai bun și tu tot în pat ești. Nici măcar sub tocul ușii n-ai putut să ajungi, ca să te prăvălești odată cu blocul, în poziție verticală, până la parter. Oricum, te bucuri că totul e ok și renunți la gândurile de sumarizare a realizărilor sau mai bine zis a nerealizărilor tale.

Nici nu ai apucat să te gândești la faptul că ești prea tânăr să te duci (dar aici tu chiar ești subiectiv, deoarece întotdeauna tu ești prea tânăr să te duci, chiar și la tomberon, să arunci gunoiul). Uiți de teama ce ți-a dat târcoale în timp ce te dădeai huța-huța cu pătuțul și te pufnește râsul că la noi lucrurile memorabile se petrec doar vinerea noaptea, când toate cârciumile sunt pline de tot ce are țara asta mai bun. La cât de beți erau băutorii fruntași pe ramură, la ora 2 dinspre dimineață, la vederea paharului cu bere mișcându-se, s-or fi gândit că au parte de vreun cocktail moca din partea tejghetarului șef.

Oricum, cutremurele își au și ele rostul lor. Te mai gândești și tu la ce să mai renunți și ce nu din viața ta. Îți mai descongestionează și ele mintea, asta dacă nu e cumva descongestionată din fașă și te gândești la ți-ar plăcea să faci cu viața ta. Înainte să te culci din nou mai dai o raită pe facebook și râzi când vezi ce au postat cei mai voinici dintre cei neadormiți și te-ntinzi cu gândul că orice legănare își are și ea rostul ei. Și apoi numeri: o oaie, două pajiști cu miei, trei cutremure mițoase… Hopa! Hai cu somnul!

Un divorț numit dorință

160920110221-01-angelina-jolie-brad-pitt-file-super-169La auzul veștii că cel mai lemnos actor din lume (Brad Pitt) a divorțat de una dintre numeroasele actrițe care s-au născut talent și au decedat speranțe (Angelina Jolie) mi-a înmugurit un zâmbet în colțul gurii. Un zâmbet pe care-l vedeam doar pe chipul lui Bruce Willis și doar pe vremea în care acesta nu câștiga încrâncenat boloboace pline cu creițari americănești. Și acest zâmbet mi-a apărut deoarece mi-am adus aminte de Elizabeth Taylor. Măcar Liz era talentată, pe lângă faptul că era focoasă.

Marele scriitor Romulus Vulpescu a povestit acum vreo 15 ani, la Acasă TV – seara, după ora 22.00, când rulau filme bune -, că era în State, acum multe decenii, taman când a avut loc premiera filmului Cui i-e frică de Virginia Woolf. Prietenul său capitalist (recte american) care l-a invitat la cinema nu i-a spus cine joacă, rugându-l să ghicească. Marelui Romulus mioritic i-a fost imposibil s-o descopere sub chipul desfigurat (prin machiaj) de băutură pe Elizabeth Taylor. Până atunci avusese despre Liz o părere asemănătoare cu a mea despre Angelina. Adică zero barat! După acel film eruditul nostru scriitor și-a schimbat părerea despre frumoasa cu ochii violeți. Din păcate, eu nu am avut ocazia să-mi schimb părerea despre fiica lui Jon Voight.

Femeia asta – Angelina – nu și-a dorit de la viață decât celebritatea și a obținut-o. Dar, spre diferență de Liz, celebritatea asta nu va rezista peste timp, deoarece va lăsa în urma ei doar talaș cinematografic, nimic din ceea ce a realizat ea în a 7 – a artă nu e demn nici măcar de amintit, darămite de memorat. Cât despre Brad Pitt, lemnoșenia sa a devenit vestită, el fiind prototipul manechinului masculin purtat de regizori prin filme pentru creșterea încasărilor. Cât despre talentul său, Dumnezeu să ne ierte, dar nu știm a exista așa ceva, pe undeva, în vreun por al majestății sale corporale.

Și totuși, de ce am amintit de Liz Taylor? Deoarece cu ea a început telenovela showbizz-ului, deoarece ea a marcat borna de hotar a isteriei din presă și din televiziune, ea împreună cu talentatul actor Richard Burton formând primul cuplu de pe urma căruia toate scursurile din presă au mâncat vagoane de cozonaci. Și câtă diferență între Elizabeth Taylor-Richard Burton și Angelina Jolie-Brad Pitt! Primii, de un talent demn de memoria oricărui cinefil care se respectă, ultimii, doar subiect la orele de jurnalism despre cum poți să fii mare fără să însemni nimic. Primii sunt legende, ultimii, povești.