Anii din urmă a unui om rău

Anii îi ai după cum ți-i faci. Și de ceva vreme are parte de ani buni. Încearcă să învățe din ceea ce vede în jurul lui, din ceea ce trăiesc alții și mai ales din ceea ce poate duce el mai departe. Anii ăștia buni sunt așa cum și i-a făcut, nu singur, pentru că a avut parte de oameni deosebiți. Nu știu cât de mult a contribuit el la facerea acestei lumi, lumea lui interioară, dar cu siguranță s-a bucurat să poată fi contemporan cu mulți oameni valorosi.

Acum, când stă și rememorează cele petrecute, își dă seama că are plăcerea să cunoască oameni minunați. Fie la muncă, fie în viața privată, fie în cercul mai larg al rubedeniilor, el ajunge să interacționeze cu oameni mai presus de sine. Poate uneori nu arată recunoștința sa, dar cineva acolo sus îi e martor că fiecare întâlnire cu acești oameni minunați lasă în el urme adânci.

De fiecare dată după ce are parte de o nouă experiență, ajunge invariabil să-și spună că este un om rău. La început îl râcâia această constatare amară, dar acum acest lucru îl face să zâmbească din ce în ce mai larg. Spun asta deoarece conștientizarea de către el a faptului că e om rău nu înseamnă decât mici revelații care-i spun unde se află și ce poate să mai facă acum cu viața sa. Și, sincer vorbind nu regretă deloc răutatea asta a sa, deoarece s-a raportat doar la oamenii care pot da, pot face și mai ales pot înțelege mai mult decât poate el în orice domeniu. De aia i-a și admirat și de aia întâlnirile cu ei el le-a salvat în Arhiva lui ambulatorie de Aur, pentru a putea să spună povestea lor și altora.

Pentru el viața asta e frumoasă atunci când fiecare zi trăită înseamnă încă o mică transformare, când simte că nu trăiește doar pentru a exista o mai lungă perioadă de timp. Din acest motiv se uită la anii ce vor veni cu ochii mari deschiși pentru că știe că viața este minunată atunci când ai parte de oameni așa cum sunt cei din rândurile de mai sus. Iar eu, omului cel rău, nu-i mai doresc nimic. Are și așa parte de experiențe memorabile. Sănătos să fie, capabil să le înțeleagă și apoi să le împărtășească și altora. În rest ar trebui să mă apuc de fumat. Pipă…

La cumpărături

Cum vine luna decembrie nu mai e indicat să calci pragul vreunui hypermarket. La drept vorbind nici în restul anului nu e cea mai bună soluție și asta din motive bine întemeiate. Acest dom alimentar e foarte mare și din acest motiv îți ia o eternitate să-l străbați, deși, poate, tu nu vrei decât o pâine și niște fructe. În plus e mai tot timpul aglomerat de nu mai înțelegi nimic. Atunci ce să mai spunem de luna cadourilor. Acum e momentul atacului final și generalizat asupra magazinelor mari cât halele uzinelor din epoca apusă.

Te gândești să te oprești la unul dintre ele pentru că ți-e în drum și pentru că nu e în oraș. În plus nu e într-o zonă foarte circulată și-ți spui că acum dă norocul peste tine. Intri în parcarea uriașă care e pe jumătate goală. Evident că partea pe jumătate plină e cea de la intrări. Acolo e bătaia peștelui. Nu găsești un loc în acea zonă sub niciuo formă. Te gândești că locurile se lasă moștenire și de aia nimeni nu-și clintește mașina din dreptul intrărilor. Mai rămâne să se dea voie la parcare cu o roată pe buza hypermarketului. Atunci să vezi bătaie pe locul de parcare. După modul în care sunt dispuse mașinile ai crede că tot românul s-a născut în mașină mică și că în viața lui n-a mers cu tramvaiul sau, Doamne ferește, pe jos!

Uiți de toate cele și intri gândindu-te la partea plină a paharului. Jumătatea goală a parcării înseamnă cozi mai mici la casă. Asta așa e. Așa cum orice magazin se respectă, la intrare tronează dulcegării de sezon: de la cozonaci până la bomboane de pom. În această zonă hărmălaie cât cuprinde. Cine nu a avut cu cine să lase micuții acasă are de ce să-și blesteme zilele. Vrei – nu vrei, acum trebuie să-ți împaci urmașii cumpărându-le ceva zaharicale. Altfel știi că timpul petrecut în hypermarket va fi un chin acompaniat de plânsul excesiv al acestora. Părinții cedează nervos, în timp ce proprietarii își freacă mâinile de fericire.

Hărmălaia cuprinde tot hangarul pentru cumpărături. Ca un făcut, pe alocuri numărul copiilor îl depășește pe cel al adulților și din acest motiv trebuie să șerpuiești printre țânci pentru a ajunge la rafturile pe care le visezi. Nu-i bagi în seamă pe copii, așa cum faci și cu părinții lor, dar simți în ceafă privirea încruntată a adulților care îți urează din priviri să te bucuri și tu de aceleași binefaceri conjugale.

Te îndepărtezi în grabă dar calea ți-e tăiată de familia trening. Aici vorbim de un el și de o ea îmbrăcați în treninguri noi, precum echipa noastră de gimnastică feminină, doar cu mica observație că de pe sub echipamentul familiei se ițesc protuberanțele provocate de alimentația generoasă. Încerci să-i ocolești dar nu-i chip deoarece fiecare din ei împinge câte un cărucior supus testelor de rezistență la umplere. Ei nu se sinchisesc de tine, dar vor în schimb să le admiri prezența împlinită. Cu cât cărucioarele sunt mai ascunse sub bunuri alimentare și non-alimentare, cu atât tirania lor devine mai exemplară. Nu contează ce vrei tu sau altă ființă umană aflată în acel moment acolo, familia trening vrea să i se simtă prezența.

Cu nervii întinși la maxim, simțind că sportivii cărnii sunt puși pe harță, pentru a-și marca momentul și locul în supermarket, renunți să mai adaugi altceva în coș și te îndrepți spre casa destinată celor fără de căruț. Acolo provoci uimirea casieriței căreia nu-i vine a crede că pleci din ditamai hardughia de cheltuit banii doar cu un borcan de bulion. N-ai încotro și o înfrunți, privind în altă parte, în timp ce ea scanează sosul de roșii. Îți iei produsul și pleci în grabă spre casa ta întrebându-te de ce-ai cumpărat bulionul, deoarece tu nu venise-și decât pentru beteală. Renunți să-ți mai pui întrebări și-ți juri în barbă că de acum înainte ai să cumperi ornamente de pom doar de la consignația. Ajungi acasă unde, stupoare, constați că n-ai nici pom. Ca să le-mpaci pe toate îți faci un bloody mary.

O zi din viața mea

Timpul ținea cu noi. O vreme de decembrie numai bună pentru mișcare în aer liber. Mă sculasem cu noapte-n cap știind că pe la amiază trebuia să mă duc la chioșcul de ziare să iau programul pentru revelion. În mod normal venea miercurea, dar se făcuse deja vineri și programul nu ajunsese. Era ciudat. Așa ceva nu se prea întâmpla în lumea bine aranjată a dictaturii unui singur om asupra celor proletarizați cu forța. Așa era atunci. Cu forța… Nu prea reușeau ei să ne facă fericiți, dar asta nu-i prea interesa. Oricum mergeam cu toții în marș forțat spre paradis.

Era atât de cald în acea iarnă încât am ieșit afară doar într-o bluză de trening. Până atunci mă obișnuisem cu ierni grele sau măcar cu episoade de zăpadă, care erau prilejuri numai bune să ne suspende circulația mașinilor personale până hăt în buza lui aprilie. Era un soare frumos. Încă de pe la 9 dimineața m-am dus să joc fotbal în curtea liceului. Cele 3 ore de alergat după minge au trecut ca prin vis. Îmi iau la revedere de la băieți și mă îndrept spre chioșc. Tanti Geta, vânzătoarea, îmi punea deoparte în fiecare vineri Suplimentul, excrescența săptămânală a ziarului Sportul, de 4 pagini, dedicat doar fotbalului. Îmi frecam mâinile de bucurie la gândul că am să mă delectez cu rezultatele din alte campionate, dar și cu programul de revelion.

În dreptul chioșcului văd un pensionar care-i spune vânzătoarei: Scoate Era Socialistă din vitrină! A căzut Ceaușescu! Să fi fost ora 12… Așa devreme?, îmi zic eu. Nu știu ce timp scotea Carl Lewis în 1989, la suta de metri, dar eu sigur am înregistrat cel mai scurt timp din toate vremurile. Ce vremuri! Vestea că cel mai iubit cu forța dintre noi nu mai e, mi-a motorizat picioarele. Să fi fost motor de mobra sau de lăstun, nici nu mai contează. Gustul nemaiîncercat al libertății mă energiza din plin. Pe drum spre casă mi-a trecut prin minte toată viața, mai ales cea viitoare. Tot cenușiul supraponderal ce-mi ocnea zilele se rupea acum precum o perdea în bătaia unui vânt turbat.

Am alergat scările celor 8 etaje sărind peste 3 trepte deodată. Urcam scările așa cum le urcam de fiecare dată când nu era curent. Și curent nu era de multe ori, ceea ce însemna că mișcarea se impunea de la sine. Acum era… Deschid televizorul și văd transmisiunea din curtea televiziunii. Ce s-a întâmplat atunci simțim din plin acum, nu mai intru în detalii. Clipele pe care le-am trăit lângă chioșcul de ziare și pe drumul spre casă au fost cele mai fericite din viața mea. Fără ele nu aș mai putea concepe propria viață. Acelea au fost clipele mele de fericire deplină, absolută. În acele clipe am trăit sentimentul libertății atât de profund încât după aceea mi se părea o impietate să mai fiu fericit. Și până la urmă ce e fericirea dacă nu o stare de grație pe care o ai doar atunci când ai obținut ceva după care ai tânjit o viață.. Restul e doar bucurie, o stare normală, într-o lume normală.

Acum, după 25 de ani, nu mai tânjesc după nimic. Ce-a fost mai important e pus în operă. Restul nu e decât viața mea pe care mi-o fac așa cum știu și cum pot, fără să mă mai gândesc că mi-o stăpânesc alții. Ah! Indescriptibil e sentimentul libertății! Deci, să ne bucurăm de viață, așa cum e ea… liberă…

Mașina oficială

Înainte era neagră și se numea Volga. O aveau puțini. De obicei doar cadrele superioare de partid, din întreprinderi și cei de la Securitate. În mașina de la Securitate nu era recomandat să intri. De obicei din ea nu mai ieșeai. Ani au trecut, lumea s-a schimbat iar mașina oficială a rămas tot neagră, dar se numea Dacia. Și în primul și în al doilea exemplu se poate vedea foarte bine elementul definitoriu al mașinii oficiale, culoarea neagră.

Apoi au mai trecut niște ani. Cei care au construit comunismul s-au metamorfozat în constructori dedicați ai capitalismului. S-au schimbat și mașinile oficiale bineînțeles. Dar ele tot negre sunt în cele mai multe cazuri. Acum nu le mai folosesc doar cei de la partid(e) și servicii secrete ci și făuritorii glorioșilor ani contemporani. Singura mare diferență față de ani de dinainte este dată de dimensiunea mașinii. Cu cât omul e mai sus într-o ierarhie, mașina e tot mai mare. Cu cât responsabilitățile sunt mai apăsătoare cu atât și mașina e mai tare.

M-am convins de acest lucru în week-end-ul care a trecut. Am profitat de soarele care a apărut după mai bine de o lună și am luat la picior partea mai împădurită a orașului. Undeva, în dreptul lacurilor, m-am întâlnit cu o cunoștință. Pentru a profita de vreme, dar și de reîntâlnire, am tras pe dreapta într-o pizzerie de pe lângă fosta bază Pionierul.

Cel mai mare noroc al nostru a fost că eram perpedes. În parcarea din fața stabilimentului nici un loc liber. În imensa curte se lăfăiau cohorte de mașini negre, de la limuzine de producție germană până la cele mai elitiste mașini de teren britanice și nord-americane. Cuvântul de ordine era culoarea neagră. În timp ce ne consumam respectiva bere, amicul, ce-și duce veacul într-un minister plin de bani și de relații, începe să-mi înșire cine e cu noi în pizzerie. Doamna din colț e mare într-o firmă de farmaceutice, bătrânelul de la fereastră e Numero Uno într-o firmă de audit, care la rândul ei e Numero Uno, domnul grizonat și plin de mușchi de la intrare e șeful unei importante bănci. Etc, etc, etc. Și tot așa, și tot așa, și tot așa…

Măi să fie!, îmi spun eu derutat. Aici, la pizzerie, sunt doar oameni cu greutate. Și pentru a nu face disonanță și-au luat toți mașini tot cu greutate: „n” tone de fiecare. Nu știu cum se face că o poziție tot mai înaltă presupune o mașină tot mai mare. Păi în ritmul acesta o să vedem mari șefi umblând într-o betonieră sau într-un cap-tractor. Printre facilități va fi pentru primul să țină betoniera pornită toată noaptea, pentru a ști vecinii din Paradisul Verde sau din Stejarii Country Club că făuritorul profitului nereinvestit ci dosit, a venit acasă. Iar celălalt își va asorta remorca cap-tractorului cu ceasul Constantin sau Rolex. Depinde de starea de spirit, dar și de mărimea profitului. Atunci să te ții locuri de parcare peste tot în oraș.

Ca să ies și eu în relief mă gândeam să-mi cumpăr o combină de treierat, dar e și asta tare scumpă, bătu-o-ar vina! Când ieșeam la bere aș fi blocat jumătate de oraș. Nu m-ar fi depășit nimeni, neam! Iar după ce o parcam în fața unui club de fițe, nu mai venea și nu mai pleca nimeni. Rege aș fi fost între atâția oameni cu stare. Dar așa, nu-mi rămâne decât să-mi reînnoiesc abonamentul la metrou și să mă rog ca înalta conducere a transportului subteran să nu cumpere vagoane mai mari decât tunelurile. Altfel voi fi nevoit să testez la nesfârșit transportul la suprafață. Și la ce trafic e în București un MiniOne sau măcar un Opel Adam ar face minuni. Dar în ziua de azi mai rar vezi minuni.

Nu mai citesc!

Da! Trist adevăr. Nu mai citesc. Pentru că nu mai pot. Citesc în salturi. Rad pe nerăsuflate 5 cărți, după care fac pauză de refacere. Se pare că am un creier asemănător cu stomacul vacii. Acum citesc și apoi rumeg. Da! Cam așa merg lucrurile. Tocmai acum sunt într-o pauză de lectură care se prelungește de ceva timp. Cred că mi se trage de la ultimele cărți citite. E posibil ca subiectele să fi fost un pic cam grele și de aia creierul are nevoie de o perioadă mai lungă de frăgezire a subiectelor abordate.

Vorbesc acum despre cărți deoarece am rămas destul de surprins de ceea ce am văzut pe această temă la Madrid. La metrou, am văzut destul de multă lume care se îndeltnicea cu cititul. Se citea orice, de la ziare corpolente până la cărțoaie numai bune de folosit pe post de greutăți la macarale. Știu! Mi se va zice că se citește și la noi la metrou. Deci din acest punct de vedere ne-am integrat complet în UE. Felicitări nouă!, aș putea zice. Dar e un lucru care de-a dreptul m-a șocat. În mai multe locuri din oraș am văzut ființe vii care citeau pe stradă. Pur și simplu țineau în mâini cărți de diferite mărimi și greutăți și se deplasau prin mulțime spre ținta prestabilită. Asta-i o provocare din partea capitalismului care stă să-și dea ultima suflare, mi-am șoptit atunci în barbă. Mi-am zis, trebuie să fiu vigilent. M-a surprins cel mai mult viteza de deplasare și siguranța cu care robii cărților călcau pe trotuar. Se deplasau mai ceva ca orbii care-și folosesc bățul alb telescopic în înaintare.

Cu alte cuvinte în Madrid se citește furibund, năvalnic, cu o lăcomie pe care nu am mai întâlnit-o de la marile cozi comuniste la diverse produse din import est și mai ales vest. Așa că am dat fuga la prima măcelărie madrilenă să văd cât de mare e coada. Acolo nici țipenie! Cică fac comenzi online. Asta-i altă provocare capitalistă. Ascund lipsurile de tot felul sub mantia online-ului. M-am reîntors în fugă la spaniolii dependenți de cărți mai ceva ca vedetele noastre de cocaină și i-am văzut cum se gârboveau, cum se deșirau sub greutatea cărților. Și atunci am simțit față de ei nu doar o invidie imprescriptibilă (da, da!, imprescriptibilă) ci și o durere de șale alarmantă. Îmi dădeam seama că am pierdut cursa cu Occidentul pentru ridicarea neabătută a nivelului nostru de cunoaștere, deoarece starea noastră fizică ne va împiedica să citim și-n mersul pașilor (sic!). Păi numai cine nu a citit în picioare, mai ales la metrou, nu știe cât de grea e cartea, la propriu și la figurat.

Așa că recuperarea decalajului de lectură, față de spaniolii decadenți, nu se poate face fără o prealabilă revigorare fizică a noastră. Drept urmare, înainte să pun mâna pe carte pentru o nouă cură de cunoaștere, sunt decis să trec pragul unei săli de forță. Sunt hotărât să nu precupețesc niciun efort în traducerea în viață a acestui deziderat și să ridic chiar și cele mai mari haltere până la cer, dacă e nevoie, numai și numai să pot citi și eu în/din mers. Așa că nu mai e de șagă și nici timp de pierdut! Parcă văd că peste puțin timp o să auzim de vreun spaniol învârtoșat care a străbătut lumea citind Rocambole (toate cele 40 de volume). Trebuie să fim pregătiți și chiar să facem totul! Da, da, totul! După 3 luni de sală de forță plec în marș spre New York, citind Frații Jderi. Și dacă-l isprăvesc până la Calais, mă apuc de Toate pânzele sus! Că așa-i românul, un călător. Cursa de urmărire a Occidentului continuă. Păzea, decadenților! Venim!

Oamenii fără de birou

Ani de zile credeam că le știu pe toate. Stăteam într-un cub de sticlă (la propriu și la figurat) și tot ce mi se perinda prin fața ochilor mi se părea a fi esența vieții. Pe baza acestui orizont vast, mare cât cubul meu, evident, trăgeam concluzii de-a dreptul „pertinente”. Ajunsesem să judec o lume întreagă pe baza acestor lucruri. Dar cel mai ciudat lucru este că respingeam destul de vehement tot ce nu se potrivea acestui calapod.

Și, așa cum se întâmplă de multe ori în umilele noastre existențe, am fost pus în postura să-mi verific concepția despre lume și viață. După un cuplu de ani petrecuți departe de cubul de sticlă pot să spun, fără teama de a greși, că tot ceea ce gândeam eu înainte este acum cel puțin irelevant. Tot ceea ce postulam ca fiind adevăruri evidente, acum le pot cataloga în cel mai bun caz, excepții.

În acest interval de timp am fost pus în situația de a-mi da singur cu piciorul la tot universul construit de subsemnatul în jurul meu dar și în mine. Dar ceea ce este cel mai ciudat de abia acum vine. Am schimbat fundamentul lumii mele și nu regret asta nicio clipă. Cred că am avut ocazia să învăț în acești ani mai mult decât în toată viața mea anterioară. Și cum ar fi viața dacă o umpli cu lucruri noi dar nu o și schimbi. Ar fi de-a dreptul o pierdere de vreme dar mai ales de viață.

În acești ultimi ani am ajuns să-i apreciez altfel pe acei oameni care nu-și duc viața în birouri, pentru că, vorba propagandei comuniste, biroul lor de lucru este țara. Ar putea suna a lipsă de modestie, dar toți cei care au de-a face în fiecare zi cu probleme noi provocate de alți oameni, sunt de departe cei mai bogați indivizii de pe fața pământului. Indiferent dacă au chemare sau nu spre munca cu oamenii (sic!), cei care nu stau în birouri devin fără să conștientizeze cei mai buni la capitolul relații interumane. Experiența acumulată valorează mult mai mult decât sute de tomuri citite despre cum să lucrezi cu oamenii. Ajungi în timp să anticipezi nu doar ceea ce-și doresc cei cu care lucrezi ci în primul rând să-ți dai seama ce anume le aduce cele mai mari satisfacții.

Din acest motiv eu aș pune oamenii fără de birou să se ocupe de destinele celorlalți deoarece ei sunt cei mai ancorați în realitate, cei mai bine pregătiți să înțeleagă ce-și doresc semenii lor. Aceștia sunt cei mai maleabili și mai activi dintre cei care au atitudine de lider. Ei sunt prin excelență adevărați formatori de opinie și pot, pe baza propriei experiențe, să mute munții, adică oamenii.

Și dacă vreodată aș fi pus, precum măgarul lui Nastratin Hogea, să aleg între un cub de sticlă și oamenii fără de birou, cu siguranță nu aș fi în vreun pericol. Știu de pe acum ce aș alege. Pentru că într-un cub de sticlă mi-a fost ușor să cred că sunt deștept, dar dincolo de acesta credința mi s-a transformat în ideal.

Surpriza din avion

Cum călătorului îi șade bine cu drumul, așa și eu am făcut calea întoarsă din însorita Spanie. Nu știam că avea să mă aștepte un oraș, recte Bucureștii, care nu a mai văzut soarele de exact 4 săptămâni. Ce mi-a plăcut foarte mult la aeroportul Barajas, pe lângă nume, a fost modul în care se face legătura între locul în care faci check-in-ul și vamă. Cu metroul. Mă aștept ca în viitor între cele două puncte se mergi direct cu avionul.

Urcăm în avion și ne ocupăm locurile sub privirile atente ale unor însoțitoare de bord cu zeci de ani de experiență. Acest lucru ne dă un sentiment inexplicabil de liniște. Ne zicem în gând că așa va fi tot drumul și ne râdem în barbă. Nu prea mai sunt scaune libere, semn că Madridul incită românii. Când credeam că totul e gata și putem pleca sănătoși, se aud râsete și zgomote. Apar vreo 6 bărbați în frunte pe maharajahul manelelor. Toți de diferite înălțimi, dar foarte lăbărțați în talie. Erau îmbrăcați în negru din cap până în picioare. Negru pe negru?, mi-am zis eu, nu se potrivește cromatic. Cu toate acestea am reușit să-l recunosc pe „le roi”, deoarece el avea burta cea mai mare, semn a deplinei realizări umane și în plus se poziționase strategic în fața liotei de nărăvași însoțitori.

Pe drum spre locurile sorocite pentru „șahinșahul” cântecelor urlate, toți cei din suită, inclusiv marele manelolog, își rotesc privirile prin avion așteptând ca unicul interpret să fie recunoscut. Dar nici țipenie de zgomot! Nici măcar una bucată călător nu dă semne să înțeleagă norocul care a dat peste el, de a călători împreună cu cel mai cunoscut urmaș al Romicăi Puceanu.

În sfârșit se așează și reprezentanți muzicii după ureche pe locurile lor, neuitând să vorbească între ei ca și cum ar fi într-un club, adică foarte tare. După ce-și trag sufletele răvășite de nerecunoștința celorlalți pasageri, își deschid telefoanele mobile, dând drumul la cântecele cunoscutului țar muzical. Poate așa inculții călători vor conștientiza ce noroc a dat peste ei, chiar dacă preț de numai 3 ore și jumătate. Stupoare totală! Nici acest tratament nu a dat vreun rezultat.

Profund tulburat de ignoranța noastră demnă de o școală de cartier din Zăbrăuți, maestrul cântecului oriental și-a luat multele kilograme în dinți, pentru a ne arăta el însuși cu cine avem de-a face. A trecut prin fața fiecărui loc din avion, zâmbind larg, așa cum procedează în clipurile sale, pentru ca noi să ne dumirim în sfârșit cu cine suntem contemporani. Astenizat în ultimul hal de starea noastră totală de indiferență, ayatolahul muzicii de cort s-a prăbușit pe locul său deoarece urma aterizarea.

Așa că, rămas în urma noastră, marele șef de trib muzical a spus: Să nu-mi mai spună mie cineva că în low-cost sunt doar proștii, că, uite, în cursa asta de linie, am dat doar peste repetenți, fără o minimă educație muzicală. Să nu mă recunoască unul măcar?! Așa ceva nu am mai pomenit! Se duce țara asta de rupă! Ascultați-mă pe mine!

Ce au spaniolii și noi nu

În cele 3 zile cât am stat la Madrid cred că am mers cam 15-20 de kilometri zilnic. De ce am făcut asta? Din dorința de a cunoaște cât mai multe locuri ale acestui oraș și, în măsura care se poate, lucruri despre locuitorii ei. Și sincer vorbind, nu regret deloc efortul făcut. M-am întors de acolo cu și mai multe planuri de viitor.

Dacă v-ați întrebat vreodată ce-i deosebește pe spanioli de români, mă încumet eu să dau un răspuns trecut prin filtrul personal: bucuria de a trăi, acel „joie de vivre”, despre care noi am auzit atâtea din cărți, dar pe care ne este imposibil să-l experimentăm, ca să vedem dacă ni se potrivește sau nu. Și această diferență vine tocmai din comunism. Spaniolii nu au experimentat pe propria piele un regim totalitar timp de 45 de ani. Un om iese profund marcat dintr-o închisoare și după un an, darămite după 45 de ani, atât cât am stat noi sub „dictatura proletariatului”.

Niciun sistem politic nu a schimonosit într-un asemenea hal sufletul uman precum comunismul. Și acum, după 25 de ani, noi suntem în continuare încrâncenați, vrem să demonstrăm ceva în fața unui Secretar General imaginar, dorim să obținem confirmări din afara ființei noastre, dar ceea ce-și dorește propriul suflet nu ne interesează niciodată. Suntem mereu contracronometru, mereu ceva rău se poate întâmpla, dar a ne bucura de clipa care ne este dată nu știm, pentru că ne este frică să nu dezamăgim. Pe cine? Habar nu am. Dar sigur dezamăgim pe cineva.

Aici e diferența. Spaniolii neexperimentând utopia „fericirii colective” își permit să-și trăiască propria viață ca fiind unica și să se bucure de tot ceea ce le oferă ea. Nu contează că 1 din 5 dintre ei e șomer, că 4 din 10 tineri nu au unde lucra, viața o trăiesc la fel de intens ca și cum fiecare din ei ar fi Cristiano Ronaldo sau Penelope Cruz. Atâtea râsete și priviri relaxate eu nu am văzut în viața trăită până acum.

Acel „mañana”, de atâtea ori auzit, nu semnifică doar „mâine” ci și relaxarea în tratarea oricărei probleme cu care se confruntă. În schimb noi ne dăm zilnic de ceasul morții, ca și cum de fiecare din noi depinde destinul unei națiuni. Vrem să fim serioși ca nemții, dar avem realizări demne de un trib amerindian. Și măcar dacă am fi învățat ceva din „marile noastre realizări”…

În rest, eu mi-am propus să învăț a conjuga acest “joie de vivre”, iar mai apoi să-l experimentez pe propria piele. Nu știu ce va ieși, dar știu sigur că din mine vor rămâne măcar niște ochi mari, vii, fără cute.

Madrid

image
Gara Atocha din Madrid

Iniţial am crezut că am nimerit la Iaşi, atât de denivelat e Madridul. Dealuri şi văi la tot pasul, numai bune să pună la încercare starea fizică a turiştilor. Cu toate astea oraşul exercită o puternică atraţie de care nici eu nu am scăpat.
Dacă New York-ul are cea mai lungă reţea de metrou din lume, atunci Madridul se laudă cu cea mai densă. La aproape orice intersecţie te aşteaptă o gură de metrou care te îndeamnă să-i calci pragul, mai ceva ca şleahta de cerşetori mioritici care ne popularizează în capitala spaniolă.
În ciuda ofertei de transport subteran am optat pentru mersul pe jos. Am bătut străzile şi pieţele la fel de mult pe cât mă bat bătăturile acum pe mine. Străzile sunt într-o stare exemplară, la fel şi trotuarele, drept pentru care am profitat la maximum de generozitatea primăriei madrilene.
Dacă până acum nu mi-am pus problema existenţei raiului, de acum sunt sigur că există. Cel puţin raiul iubitorilor de alergat. În întinsul parc Retiro a trebuit să fiu atent pe unde merg deoarece herghelii de alergători erau să mă calce în picioare. Şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara aceşti veritabili joggingeros  erau călare pe situaţie. Veneau în valuri care păreau că nu se mai termină. Indiferent de vârstă, sex, formă fizică aceştia alergau neîntrerupt. A fost pentru prima dată în viaţa mea când am văzut o femeie perfect echipată care alerga împingând un cărucior cu un bebeluş.
Centrul istoric este foarte mare şi e foarte bine echipat. Faţă de alte capitale circulaţia auto e permisă, din acest motiv maşinile înoată printre oameni sau invers. Încă nu m-am dumirit.
Dacă până acum am crezut că fotbalul e marea pasiune a spaniolilor, îmi dau seama că m-am înşelat.  Am văzut cozi imense la Loteria naţională. Se cumpărau în draci bilete pentru marea extragere a Anului Nou. Biletele se vând oriunde. Cred că se vând la suprapreţ deoarece am văzut vânzători ambulanţi care fluturau afişe cu chipul unei femei, dona Manolita, un fel de sfânta protectoare a jucătorilor la loto.
Pe Grand Via se găsesc toate magazinele de haine. Cam cum e la noi la metrou, pe tunelul care leagă cele două staţii de la Unirii la o oră de vârf. Aici găseşti toate mărcile cunoscute şi la noi şi cam atât.
Problema fumatului nu e o problemă. La Madrid se fumează la foc continuu pe stradă. Mai ales femeile. Acestea mânuiesc mai bine ţigările decât orice limbă străină. În general madrilenii sunt zgomotoşi, văzându-şi de treaba lor. Ţinând cont că 1 din 5 dintre ei e şomer, sunt chiar curios ce treabă au.
În ceea ce priveşte frumuseţea spanioloaicelor, ţinând cont că acest subiect nu a fost tratat de nimeni, de la mari scriitori până la umili bloggeri, nu am s-o fac nici eu.
În rest oraşul e foarte interesant şi numai un babuin nu s-ar bucura văzându-l, iar eu nu am văzut nici unul cât m-am vânturat prin el. Şi Dumnezeu mi-e martor că n-am stat locului o clipă.

3 generații

Mă sună mama. Ea mă sună când vede o știre negativă la televizor. O întreb fără înconjur ce a văzut. Râde și-mi spune că a văzut un accident în capitală. Mama mea face parte din generația W, zic eu, adică cei născuți în anii 50, 60 și spun asta pentru că eu am fost inclus, fără voia mea, în generația X (născuții în anii 70, 80).

Caracteristica generației W este îngrijorarea fără preaviz. Sunt oamenii care pun răul mereu înainte, ca un fel de airbag ce nu se deschide niciodată. Aici găsim mulți oameni valoroși, dar care își cunosc vârful nasului. Au trăit prea mulți ani în comunism și de aia nu prea au încredere în nimeni și mai ales în ei. Privesc viața printr-o lentilă groasă și neagră. În general satisfacțiile sunt puține și nu țin mult. De aia o atitudine rezervată față de orice este una des întâlnită la ei.

O altă caracteristică a generației W este suspiciunea. O credință aproape oarbă în teoria conspirației. Dacă nu le merge bine, altcineva este de vină. Ei au făcut totul pentru ca lucrurile să iasă bine. În accepțiunea lor a face înseamnă a gândi, dar nu a spune, pentru că dacă ai spus, nu se mai îndeplinește. Și apropo de asta, mama a fost la vot și a votat cu cineva mai blond din naștere. Când am întrebat-o la telefon pe cine a ștampilat, mi-a zis mai mult în șoaptă numele. Să nu o audă cineva și să-i facă rău. Acel cineva poate fi oricine, de la un vecin din bloc până la maleficele servicii secrete care ne ascultă telefoanele.

Cum spuneam, fac parte din generația X, adică sunt alături de o grămadă de oameni în puterea creației, care au cunoscut comunismul în copilărie și acum se caracterizează printr-o sete fanatică de muncă. Sunt acei oameni care nu spun nu niciodată. În cel mai bun caz spun nu propriilor familii pentru că mai au ceva de făcut la slujbă. Setea asta de muncă este explicabilă deoarece amintirile din copilăria comunistă sunt un puternic argument pentru și mai multă muncă. În general cei care decid destinele economice ale României sunt mulțumiți de membrii acestei generații

Cei din generația X sunt mereu ocupați, au fețe grave, ca și cum de munca lor (făcută mai nou prin laptop, telefon inteligent etc) stă legat destinul nației. Sunt cei care construiesc acum capitalismul fără nici un fel de regrete. Sunt cei care nu mai au timp să se implice în nimic pentru că ei au prins marele val al schimbărilor din anii 2000 și nu vor să piardă șansa care li s-a dat. Pentru ei totul e un vis. În copilărie au depus jurământ de credință ca pionieri sau uteciști, acum depun jurământ de credință banului. Pentru Generația X partea materială contează cel mai mult și e greu să o contrazici știind de unde vine.

Urmează generația Y (cei născuți începând cu anii 90). Sunt total decomplexați. Nu au trăit în comunism și ca urmare au sărit peste etapa distrugerii bucuriei de a trăi. Sunt foarte centrați pe ei înșiși, dar au și un puternic spirit de solidaritate. Ciudat, nu? Au încredere în ei înșiși și din acest motiv nu ezită să-și spună părerea pe orice temă. Din acest motiv sunt considerați dificili. Comunismul căzând, nu a avut cine să le sădească sămânța supunerii.

Generația asta Y, neavând nicio legătură cu ce era înainte de 1989, este cea care va schimba fața României, pentru că ei, fiind dezinhibați, nu știu că multe lucruri nu se pot face. Și le vor face. Și abia apoi vor afla că ceea ce-au făcut nu se putea. E singura generație care nu știe de frică. Nu au avut timp să o experimenteze. E adevărat că părinții și bunicii lor (X-ii și W-ii) încearcă să le spună cât de grea e viața. Dar nu prea au succes pentru că le lipsește argumentul suprem, dictatura.

Și uite așa sunt înconjurat de 3 generații. Sincer, nu știu din care fac parte. Depinde pe cine am în față. Sunt în cel mai bun caz un amalgam din toate trei. Asta mă ajută să fiu contemporan cu fiecare. Mie îmi plac toate. Am ce învăța de la fiecare în parte. Era să uit! Mama îmi spune mereu să am grijă cu cine vorbesc, că oamenii sunt răi și să-mi țin gura. Eu nu știu dacă am reușit să-i urmez sfatul. Sincer, nici nu știu dacă am încercat.