La pas prin Sibiu

646x404E plăcut să te plimbi prin Sibiu, mai ales în perioada asta a anului când nu e foarte cald și fiecare pas făcut cu capul acoperit doar de soare nu lasă urme adânci în modul de funcționare a corpului uman, cu atât mai puțin în hainele ce-l acoperă. Să te plimbi de-a lungul pădurii sau parcului Dumbrava – sau cum s-o fi numind acel apendice verde, ce irigă orașul – e ca și cum ai trece în revistă starea materială a celor care au reușit întru totul de 28 de ani încoace.

Indiferent cât de bine sunt înșurubați acum, ca și înainte de altfel, casele se înșiră liniștite de o parte a drumului ce le separă de pădurea deja amintită. Totul e făcut cu grijă, ca o recunoaștere a locului ocupat de proprietari în viața locului. Cu trotuare bine definite, cu piste de biciclete și un singur sens de deplasare pentru mașini, strada dumbrăviților marchează bucuria de a fi cineva. Cum strada cu pricina nu e decât un apendice pe harta mare o orașului, pe acolo nu pot trece decât rătăciții în căutarea unui drum de intrare cam ocolit spre Sibiu, dar care asigură locatarilor o liniște demnă de vilele numerotate: Lac 1, Lac 2 și așa mai departe, din București, din apropierea Parcului Bordei.

După ce te familiarizezi cu beneficiile capitalismului pentru subțirea pătură a celor ajunși din Sibiu, îți poți continua drumul spre inima orașului, fie prin parcul deja amintit, fie de-a lungul acestuia, pe străzi ce leagă acel loc de înaltă trăire materială de restul locuitorilor din zonă. Parcul, în toată splendoarea lui, are un farmec demn de Cișmigiu, dar la o scară mai mare, benzile pentru bicicliști, o omniprezență în oraș, făcând loc în câteva locuri aleilor și spațiilor largi pentru omorârea timpului liber în fața unei beri sau a propriului copil ce se zbenguie netulburat de prea multă tehnologie în acest loc demn de o viață patriarhală.

La capătul zonei împădurite dai nas în nas cu tot felul de clădiri, mai vechi sau mai noi, cele de demult fiind deja refăcute, altele în diferite stadii de cosmetizare, în timp ce blocurile din perioada comunistă sunt înconjurate cel puțin la strada mare de alei cu meșteșug făcute, pe care se lăfăie, ca niște alunițe demne de Marilyn Monroe, bănci comode pentru trecătorii obosiți sau pasionați de lungi dezbateri politico-sportive. Apoi, dintr-o dată, dai nas în nas cu istoria veche a orașului, intrând aproape fără preaviz în zona istorică, unde pietonii fac legea, asta dacă pot, printre terase lăbărțate și nenumăratele tonete și vitrine frigorifice pline cu înghețate care mai de care mai ochioase. Dacă n-ar fi caldarâmul cu protuberanțe bine arcuite, ai putea să privești mai cu atenție clădirile ce formează niște lungi coridoare de trecere, având sus pe metereze acoperișuri din țiglă, de sub care se ițesc în mod constant și neperturbant ochiurile de sticlă, ce servesc pe post de luminatoare pentru poduri.

Imensa piață a orașului da semne de fierbințeală, iar tu te bucuri că n-ai călcat pe acolo printr-un mijloc de iulie, ca să experimentezi pe propria piele cum s-ar putea fierbe un ou sau face o cafea turcească direct pe caldarâmul fierbinte. Te bucuri că nu vezi niciun copac acolo, deoarece, la cât de cald e vara, orice arbust sau vietate cu rădăcini s-ar fi uscat înainte să știe că se poate înfrunzi.

După ce te ascunzi sub o umbrelă, în spatele unui zid ce ține piept soarelui, bei o bere nemțească, ar fi fost culmea să fie altfel, ți-ți continui drumul, de această dată de întoarcere, pe o altă stradă, ce dă direct la locul de unde ai plecat, dar prin altă parte a orașului. Privești și te minunezi cum casele vechi stau la fel de simetric aliniate de-o parte și alta a străzii, pentru ca blocurile noi să-și facă de cap obraznic, așezate, fiecare de proprietarii lor ajunși fără nicio noimă, unele direct din stradă, ca un fel de pumnal înfipt în istoria orașului.

Privești și te crucești când îți dai seama că și aici se construiește la fel ca în București, după principiul strămoșesc: cine poate oase roade, cine nu, nici autorizație de la primărie, căci nu contează la ce distanță ești de malurile Dâmboviței, ci cât de mult faci la fel ca acolo. Nu contează că noul și vechiul formează un talmeș balmeș  luxuriant, totul e că se construiește, semn de prosperitate deloc mascată de către cei ce duc, vorba vine orașul în spate, spre noi culmi de progres și civilizație.

Reîntors de unde am plecat, mă așez tacticos pe un scaun și-mi privesc admirativ picioarele ce au avut de călcat la un loc atâta istorie și atâte devenire. În rest, nimic nu mă mai podidește, decât gândul că de la an la an Sibiul se schimbă din ce în ce mai mult și acolo unde nici nu credeai mâna omului nou se simte. Și nu e vorba de omul nou, cel atât de dorit de cel mai longeviv președinte al țării, ci de acela ce n-a murit niciodată, ci a știut mereu cum să-și primenească imaginea, ca să pară, deși uneori chiar era, mai presus de vremi, fie el român, maghiar, german sau de altă etnie. Încă e frumos în Sibiu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s