Despre vacanțe

where-do-you-want-to-goN-am crezut niciodată că am să fiu în stare să conștientizez importanțe unei vacanțe, a unui concediu. Trăind după principiul de a fi mereu cu picioarele ancorate în prezent, am văzut fiecare vacanță doar ca pe o formă de a-mi pune ordine în gânduri, de a mă concentra mai dihai decât oricând pe ceea ce mă interesează și mai ales să-mi redefinesc mereu și mereu scopurile. Niciodată până acum nu am înțeles expresia: ia-ți o vacanță! O asociam mereu cu o formă mascată de a fi declarat bolnav fie fizicește, fie psihicește și nimic mai mult. Niciodată până acum nu am reușit să-i penetrez tainele ascunse. Până acum, firește…

Dar iată că s-a întâmplat. S-a întâmplat să-mi iau o vacanță și să o trăiesc de parcă cineva mi-ar fi impus-o, ca și cum cineva n-ar fi îndrăznit să-mi spună că sunt depășit fizicește sau psihicește. Și ce senzație, ce revelație! A fost ca o decuplare de la o stație orbitală, propria mea stație orbitală, urmată apoi de o hălăduială fără de destinație printre stele. Fiecare zi în starea asta se desfășura după același tipic: cu ochii larg deschiși primeam în față tot ceea ce puteam fizicește acoperi. Fiecare clipă trăită astfel semăna ca unele din des invocatele brainstorminguri, care înainte se numeau reciclări, doar că ceea ce era de reciclat sau de brainstorminguit era propria mea conștiință, deparazitată de tot ceea ce se poate lipi de ea în ani de viață activă.

Dar ceea ce mi s-a întâmplat cel mai ciudat e uitarea care intervine odată cu decuplarea de mine însumi. Seamănă cu o formă de nirvana, fără ca eu să mă înalț spiritual, cel mult cu liftul până la ultimul etaj, care scoate la iveală omul golit de impurități, omul care poate uita tot ce nu-l interesează cât ai zice pește. Partea cu uitarea nu mi se pare un lucru așa de mare, oricum ea se instalează oricum pe nevăzute odată cu bătrânețea, dar atâta timp cât o simt mai de timpuriu, se cheamă oare că am îmbătrânit înainte de vreme? Nu știu să răspund la această întrebare, dar cert e că uitarea aduce cele mai mari beneficii ale omului: îți dai jos de pe umeri sacul greu al experiențelor care-ți coșcovește sufletul, că de spinare ce să mai zic. Așa că eu, acum, nu știu dacă în viitor să-mi mai iau vreo vacanță. Mi-e teamă să nu uit de tot. Atunci să te ții deparazitare! 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s