Jurnal de vacanță – pagina 2

plane_png5257Odată trecut de ultima poartă, nimic nu mai stă între mine și avion, poate doar pasagerii. Culoarul strâmt, numai bun pentru niște silfizi, nu permite trecerea a două persoane. După cum pare, culoarul funcționează pe post de vamă supremă. Nimeni nu poate să se apropie de locul lui până ce persoana de pe culoar nu și-a așezat ultimul bagaj în spațiul de deasupra și nu și-a luat scaunul strâmt în primire. După ce fiecare s-a așezat în găoacea sa și s-a prins cu centura în țâțâni, nimic nu se mai întâmplă până la decolare, bun prilej de a te cocoșa ca să vezi ceva pe geamlâcul lat cât cap de om mai țuguiat.

După ce însoțitoarele de bord execută pentru a mia oară pantomima salvării în cazul unui accident, de parcă poate scăpa cineva când cobori din cer cu vreo 500 de kilometri la oră, avionul se pune în mișcare. Urechile mi se înfundă și încep să înghit, mai întâi în sec, apoi cu atenție din cutiuța ce conține un mic dejun copios pentru un copil de 7 ani. Mă bucur că regimul alimentar aeronautic combate obezitatea și compensez cu două pahare de apă și unul de cafea, așteptând ca greutatea alimentelor să fie accentuată de cea a lichidelor.

Când ai crede că toată lumea își va începe siesta după această masă simandicoasă, de peste tot începe un dute-vino neîntrerupt spre băile din coada avionului. Când spun băi, dovedesc că sunt un mare optimist, ele nefiind mai late decât două debarale comuniste. Cum spațiul dintre scaune e mult mai puțin generos decât cel oferit de culoar, orice persoană care are  nevoi îi pune în mișcare și la mișcare pe toți cei ce-i stau în cale, ca un fel de reacție în lanț, după principiul românesc: mănânci calule ovăz?

Din când în când câte o turbulență îmi reașează hainele pe mine și-mi reamintește că sunt într-un avion. Știind rata nesemnificativă a accidentelor aeriene, nu-mi fac mari probleme, mai ales că eu niciodată nu am fost cel ales, dovadă stând dățile în care am crezut că mă îmbogățesc la loto, dar norocul nu m-a băgat în seamă.

Într-un final, avionul aterizează fără să stârnească aplauzele cuiva, semn că deja mai toată lumea s-a mai dat cu avionul. După coborâre mă-ndrept cu repeziciune spre vamă, știind că cetățenii din UE au parte de un tratament preferențial. Mă bucur măcar aici de segregarea care se face între europoizi și viitorii europoizi și privesc uluit la coada imensă din dreptul vămii cetățenilor altor state. Îi privesc cu mirare cu americanii ce sunt puși la această corvoadă și înaintez liniștit spre vama dedicată nouă, nu înainte ca o basarabeancă de vreo 60 de ani să-mi boloborosească în coaste, într-o română altoită pe viguroasa tulpină slavofilă, că ne-am așezat la coada greșită. Poate ea s-o fi așezat, încă de la București, unde nu trebuie, dar dacă perseverează, neschimbându-și direcția, poate profita de forma pământului că să ajungă unde dorește.

După ce-mi ridic bagajul nimic nu mai contează, toată babilonia din avion și din aeroport ia sfârșit și eu, în sfârșit, mă pot îndrepta spre metrou, având pe fundal vocea femeii care a întrebat, într-un singur minut, vreo 5 persoane, dacă de la acea bandă se ridică bagajele de la România. În clipa în care mă așez pe scaunele din plastic ale trenului de metrou și aud într-o limbă străină echivalentul românesc al: atenție, se închid ușile!, simt cum vacanța începe.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s