Un mic deja-vu

IMG-20160423-WA0001_1Astăzi, București, Sf. Gheorghe. O zi ca oricare alta, dacă nu ar fi sâmbătă, o zi cu soare, o zi cât se poate de liniștită. Intru la Mega Image. Unde să intru în altă parte? În curând vor fi magazine Mega Image în toate apartamentele cu mai mult de 3 camere. Cum spuneam, intru. Îmi iau una-alta, mai mult alta și mă îndrept spre casă. Sâmbăta, pe la orele prânzului, nu prea dă lumea năvală la magazinele cu de toate și prin urmare mă așez la un rând minuscul, format dintr-un tată și doi băieți. Copiii, cam de clasa a 2 –a și de grupa mare la grădiniță. N-aș fi reținut momentul dacă nu m-ar fi izbit aspectul exterior al țâncilor. Slabi, așa cum eram și eu la aceeași vârstă, cu mâinile în pantalonii de trening, tot ca mine, și cu fețe care exprimau gânduri prea intense pentru vârsta lor. Aici asemănările se opresc, eu nefiind extraordinar de „precoc”.

Și până la urma urmei, ce mare scofală e să vezi doi copii cu mutre serioase, de adulți preocupați de soarta lumii? Păi este! Cum să nu fie?! În condițiile în care suntem înconjurați de priviri calpe și transparente, orice ochi care exprimă deja un nivel de preocupare pentru lumea înconjurătoare îmi atrage atenția. N-am ce face! Așa sunt eu! Atent! Cu atâtea priviri ce se energizează și intră în transă la fiecare pomenire de grătar și de berică, nervul meu care sesizează inteligența a intrat într-o cruntă hibernare. Mai mult decât atât, uitasem că există. Uitasem că dincolo de hălcile de carne puse la proțap, dincolo de mujdei, mămăliguță, vinuri de toate culorile și țuici de toate turbulențele, mai există ceva.

A trebuit ca tocmai de Sf. Gheorghe, atât de aproape de Florii, să mă podidească amintirile despre inteligența mea de mult sedusă și abandonată, ca dincolo de aburii și miasmele hartanelor de carne să cred că mai există ceva. Credeam ca un proaspăt recrut că dincolo de noi nu e decât lumea perisabilă a alimentației neraționale. Și a trebuit să mă intersectez cu doi pici ca să mă trezesc din beția alimentară în care mă înecasem fără să o consum, eu fiind un fel de consumator pasiv. Adică mă uit la alții cum dau pe gât tot ce apucă, mai ceva ca lupul din povestea caprei cu 3 iezi.

Și-n această lume, unde nirvana este atinsă pe măsură ce-ți satisfaci toate poftele atavice, îi văd pe acești copii, mai bine zis mă văd pe mine la vârsta lor, în fața unui magazin cu rafturile goale. Căci, deh, asta se vindea în comunism: mobilă și durere. Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe vânzătoare: ce vindeți astăzi? Mobilă? Nu vreau să perorez pe seama răspunsului vânzătoarei de atunci, deoarece ea e veșnică și o regăsim pretutindeni. Eu am rămas doar cu amintea acelor doi copii, adică a mea, eu și inteligența mea primară, așa după cum o exprimă și poza atașată.

Anunțuri

Un gând despre “Un mic deja-vu

  1. Aferim! Si eu care credeam ca sintem atit de distantati in timp! Diferenta era mai mica decit credeam!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s