La recrutare în armată

9652-13003-50503-96Odată, cândva, pe vremea când armata era obligatorie în țara asta – dar nu știai de ce o faci – nu puteai să nu treci pe la Comisariatul Militar. Acolo se făceau recrutările. Toți băieții care împlineau 18 ani trebuiau să facă o vizită medicală preliminară, un fel de luare în evidență din punct de vedere al stării de sănătate și un prim contact cu lumea cazonă, despre care puțini aveam o părere bună.

Totul începea la liceu, acolo unde un nene de la Comisariatul cu pricina aducea foile de chemare la recrutare. La prima vedere mai toți băieții trăiam un șoc, puțini fiind capabili să facem o diferență clară, fără echivoc, între recrutare și încorporare. Pe vremea aia, foaia cu pricina, ordinul de recrutare, răcnea, înainte ca plutonierul care te va lau în evidență să o facă, primul ordin pe care-l aveai de executat cam într-o lună de zile. Ceva de genul: să vii neîntârziat la data din foaie, la Comisariat, pentru a fi luat în evidență, pentru ca apoi, la finalizarea studiilor, să-ți faci datoria față de țară, adică să ți se pună pielea la saramură în cine știe ce unitate, sub conducerea experimentată și primitivă a unui plutonier pus pe fapte mari, toate pe spatele tău.

Săptămânile care urmau primirii ordinului treceau ca și cum n-ar fi fost, fiecare dintre noi exprimându-și dezgustul prin intermediul poveștilor de cătănie auzite de la frații mai mari, dar și de la alte rude mai apropiate sau îndepărtate. Ideea de a ajunge sub ascultarea unui om de neanderthal ne dădea fiori. Dar faptul că între timp ne-am dumirit că între recrutare și încorporare e o mare diferență, ne făcea să ne simțim total relaxați.

În ziua cu pricina, neapărat la 7 dimineața fix, trebuia să fim cu toții prezenți în curtea Comisariatului, deși medicul militar ce se îndeletnicea cu privitul bărbaților nud își începea programul pe la 8. Am avut noroc de o zi călduță de primăvară, cu un soare ce se ridica morocănos peste acoperișurile acoperite cu șindrilă ale stabilamentului milităresc. Cum în aceeași curte strâmtă erau adunați băieți de la mai multe licee, liniștea nu a putut fi păstrată prea mult timp și asta în ciuda ordinului urlat dintr-un gât gros și îndesat de tablagiu: Liniște, că vă pizduiesc de nu vă vedeți!!! După câteva clipe de liniște acută, am început câțiva dintre noi să râdem în hohote, dându-ne seama de postura ridicolă a plutonierului de intendență, care nu avea nicio autoritate asupra noastră, nici măcar una morală, el trăsnind de dimineață a alcool de cea mai proastă calitate, ce fusese consumat cu plăcere în seara precedentă.

După apariția medicului militar, unicul de altfel de pe fața acestui comisariat, a început organizarea noastră în eșantioane de câte 40 sau 50 de potențiali încorporaiți pentru a face testul psihologic. Ochiul versat al medicului a sesizat atât băieții înnebuniți de emoție (nici acum nu înțeleg de ce), cât și pe cei ce posedau inteligența tipică a unui dovleac. Pe primii i-a tratat cu duhul blândeții, pe ultimii i-a rugat să mai facă o dată testul, deși el nu s-a uitat în foile lor. Și parol dacă nu știa ce trebuia să facă.

Urma clipa cea mare, cea mai grea de altfel, să te despoi eminamente total, de tot ce aveam de metal sau de textil pe noi, pentru ca același toctor, împreună cu o echipă solidă de 3 asistente corpolente să ne ia la puricat, inclusiv de câteva părți anatomice protuberante. Nu pot uita emoția ce i-a dat gata pe unii dintre băieți, aceștia fiind într-o erecție totală. Despre rușinea ce-i parcurgea în acele clipe nici nu vreau să vorbesc. Tremurau din toate încheieturile și erau roșii ca sfecla. Cu siguranță că regretau amarnic postura jenantă în care erau puși. Dacă i-ai fi întrebat în acele clipe cum îi cheamă, cel mult ai fi auzit niște gângăviri tâmpe, deși în mod normal presupun că erau băieți cât se poate de firești în deșteptăciunea lor și asta pentru că despuierea totală în fața altora de aceeași vârstă simboliza pentru mulți dintr noi și abandonarea stimei de sine.

Un pic marcat de ceea ce mi-a fost dat să văd, nici unul dintre prea emotivii băieți nu era de la liceul meu – Slavă Domnului! –, a trebuit să trec și eu prin aceleași suplicii, adică să mă perind așa cum mama m-a făcut prin fața onoratei instanțe formate, așa cum am mai spus, din 3 femei extralarge și medicul bun la toate. Mă pot considera un norocos că am picat într-o serie în care nu mai era nimeni de la liceul meu. Din acest motiv, despuierea și apoi staționarea cu mâinile încrucișate unde trebuie, până în clipa în care îmi era strigat numele, nu au fost chiar așa un chin, ci doar o corvoadă. Mai mult decât atât. Faptul că port un nume atât de comun la români, mi-a permis să mă scufund într-o mare de anonimat, din care nu am mai ieșit pare-se nici astăzi.

La final, după ce toate formalitățile tipice armatei s-au încheiat, am plecat fiecare pe la casele noastre, gândindu-ne la momentul în care vom fi încorporați, când urma să trecem prin alte cazne tipice oricărei persoane care nu mai are nimic de pierdut decât rușinea. Cel puțin am făcut-o și pe asta. Și uite așa ne-am apropiat cu încă un pas de statutul de bărbat, căci așa ni se spunea: Armate te face bărbat! Și cum eu nu am făcut armata… Pușca și cureaua lată, ce bărbat aș fi putut fi odată…

Anunțuri

3 gânduri despre “La recrutare în armată

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s