Anii mei și bătrânețea

Mulți oameni când află ce vârstă am sunt perplexați de marea descoperire ce o fac și spun: ce tare ar fi fost dacă erai așa, acum 10 sau 20 de ani. Iar eu le răspund că nu puteam să fiu cel de acum decât la actuala vârstă, căci dacă aveam acest comportament acum 10 sau 20 de ani aș fi fost cu totul altul acum. Noi nici nu ne dăm seama cât din ceea ce suntem ne datorăm nouă și cât lumii exterioare. Noi suntem noi, poate, nici în proporție de 1%, la restul au contribuit oamenii, vremurile și ce-a mai fost să dea peste noi de-a lungul vieții noastre.

Acum, serios, dacă sunt ceea ce sunt e tocmai datorită vârstei mele. Mi-ar fi fost imposibil acum 10 sau 20 de ani să gândesc ca acum deoarece, indiferent de experiențe, nu aveam vârsta necesară. Așa cum văd eu acum lumea exterioară nu aș făcut-o niciodată în toată existența mea anterioară. Ceea ce mă deosebește brutal de fundamental de cel ce-am fost nu sunt experiențele cât răbdarea interioară pe care am căpătat-o într-un mod inconștient odată cu vârsta. Aș vrea ca mulți din cei care mă înconjoară să vadă anii ce vin în viața lor cu bucurie, ca o nouă treaptă ce o parcurg în devenirea lor. Căci ce e viața în adevărul ei nedivulgat tuturor decât un pământ luxuriant ce pare că nu-l parcurgi decât o dată. O dată deoarece peste 10 ani aceleași experiențe le vei interpreta altfel și totul datorită înțelegerii pe care o capeți volens-nolens.

Ce mă bucură cel mai mult, odată cu bătrânețea, este desprinderea de lumea materială. Nu pot să uit nici acum, la vârsta mea, cu câtă perplexitate priveam lucrurile pe care le posedau unii și alții, acum 10 sau 20 de ani. Acum, aceleași lucruri le privesc ca și cum ar fi exponate dintr-un muzeu medieval. Ceea ce înseamnă că în doar 20 de ani am parcurs drumul civilizației umane de la evul întunecat până spre epoca modernă. Ce mă bucură cel mai mult e că am ajuns să mă definesc pe mine prin mine, prin trăirile mele, prin logica mea, prin mâinile întinse noaptea, să nu mă vadă nimeni și nu prin ce și-ar dori o lume întreagă, deși acele lucruri sunt mai perisabile decât noi, cei dornici de proprietate.

Dar acum, privind după 20 de ani, îmi dau seama că toate erau necesare. Cum aș putea să fiu eu cel de acum, dacă n-aș fi simțit gustul lucrurilor, dezamăgirilor și prieteniilor ratate? Le așez acum, pe toate acestea, ca pe niște piese unice de puzzle, fără de care n-aș putea să îmbătrânesc în felul meu neobosit, mereu cu ochii larg deschiși. Sunt bucuros de tot ce-am trăit, sunt împăcat cu ce-am înțeles și sunt fericit că m-am descoperit.