Noi, fotbaliștii din tribună

rapid-are-suporteri-fanaticiCitisem undeva pe net că Dan Petrescu, fostul fotbalist al Stelei și al lui Chelsea, a făcut ca toți dracii în timpul meciului jucat de echipa criptică FCSB în preliminariile unei importante competiții europeni. Am stat și am zâmbit gândindu-mă la anii petrecuți de mine pe stadioane, indiferent de vreme, de temperatură, de forma precipitațiilor și mai ales indiferent de importanța partidei. De la meciuri din cel de-al treilea eșalon, până la partidele din cupele europene, eram nelipsit dacă undeva în raza de mea de acțiune avea loc vreun meci de fotbal. Dar ce zic că eram nelipsit, eu eram certitudinea de dinaintea oricărui meci, pentru că mă proțăpeam pe gradene, iar mai apoi de scaunul de plastic, nu înainte să împing  deoparte grămăjoara de coji de semințe ce dăinuia acolo nu doar de la ultimul meci, ci chiar de la ultima ploaie mai torențială, care putea să fi avut loc și cu câțiva ani mai în urmă.

Pot spune că aveam chiar un ceremonial, care se repeta ca la marile religii în fiecare dimineață, la fiecare prânz și cu siguranță în fiecare seară, cunoscând în orice moment ce meci se joacă azi, mâine, peste o săptămână, o lună și chiar un an, aici sau aiurea. Cea mai greu de traversat era perioada dintre două partide, care însemna trăirea la foc maxim a rezultatului ultimei partide și încărcarea bateriilor pentru următorul meci. Dacă ultima partidă era o înfrângere, apoi viața devenea un coșmar și orice aș fi vrut să fac era marcat teribil de eșecul ce părea fatidic și greu de suportat ca o condamnare la muncă zilnică pe viață. Noroc că trăiam câte o viață nouă după fiecare partidă, altfel nu știu cum m-aș fi descurcat. Dacă ultima partidă însemna victorie, atunci aveam înainte o săptămână întreagă de piept bombat în față, de vânt ce-mi sufla perfect în pânze, indiferent de suișurile și răsucirile corăbiei mele.

Dar să luăm un meci oarecare. Încă de dimineață dedicam tot timpul meu interior partidei, indiferent de ceea ce făceam, gândul era la meciul de fotbal. Cam cu 3 ore înainte de meci plecam spre stadion, cu inima cât un purice așteptând marele deznodământ. Urcam în tribună, mereu pe aceeași gradenă și așteptam începerea meciului. Cum ajungeam acolo cu vreo 2 ore înainte, puteam să stau oriunde, că oricum stadionul era gol. Dar eu, nu! Deci stăteam în același loc, la tribuna a II – a, undeva  pe partea dreaptă, unde de obicei ai noștri atacau în repriza a doua.

Timpul trecea ca mișcările iubitorilor de yoga, încet și foarte încet. Oricum, mintea mea era setată doar pe meciul de fotbal, așa că nici nu-mi dădeam seama cânt tribuna se umplea și un val de țigări blonde mă invadau din toate direcțiile, ca semn că fotbalul e drogul clasei muncitoare. Din clipa în care arbitrul fluiera începutul partidei nu se mai putea discuta cu noi, cei din tribună. De-a lungul celor aproape 2 ore, dacă cineva neatins de virusul fotbal ar fi vrut să ne întrebe orice, n-ar fi avut pe cine. Pe clipă ne metamorfozam cu toții în niște damnați ce nu mai știam decât de fotbal și de echipa favorită.

Dacă cineva ar fi pus o cameră video pe chipurile noastre, ar fi descoperit nebunia ce ține numai două ore. De la sudalme calculat aruncate în toate părțile, până la smulsul părului din clap, răcnind din toți bojocii, nu mai era decât un pas. Milioanele de nord-coreeni ce plângeau la aflarea veștii morții lui Kim Ir Sen erau mici copii pe lângă noi. Dacă atunci ar fi trecut pe lângă noi un angajat al ospiciului municipal, pe dată ar fi cerut să nu i se mai dea drumul din acasă, spre a-și proteja integritatea facultăților mintale.

Oriunde te uitai, chiar și cu ochii închiși, nu auzeai decât răcnete disperate, mâine ce se agitau ca într-o procesiune africană și zeci de mii de țigări ce erau fumate pe dată. De aici trag concluzia că cele mai câștigate după un meci de fotbal sunt companiile tabacice, pentru că acolo, pe stadioane, țigările se sudează ca-n vremurile bune ale Combinatului Siderurgic din Galați. Cât dura meciul, dacă vreun om sănătos la minte pica pe stadion, nu avea nicio șansă să facă un pas. Nu avea unde. Mișcările browniene ale microbiștilor funcționând ca niște bariere ilogice, ce se coboră și se ridică atunci când nici nu te aștepți. Să mergi la baie, nici nu aveai unde, nici nu existau pe vremea aia, ca și acum, de altfel, să bei ceva, un pahar de apă, era imposibil. Odată așezat în tribună trebuia să rabzi, să te canonești, să reziști ca Moise în pustiu.

Odată meciul terminat, eram cu toții sub starea rezultatului final. Fie exaltați, în caz de victorie, fie murați sufletește, în caz de eșec. Și toată lumea cu care ne intersectam pe stradă își dădea seama de rezultatul final după starea noastră. Dacă vorbeam, era clar semn de victorie, dacă eram tăcuți și leșinați, apoi doar eșecul ne-a luat în primire. În asemenea ritm se consumau anii aceea, de suporter înfocat, cu suișuri și coborâșuri săptămânale, până în clipa în care am spus stop, când mi-am dat seama că toate aceste fluctuații sunt prea dese și că pierd din vedere alte lucruri interesante ale vieții.

Așa că acum, când se joacă un meci nici nu mă uit, deoarece a dispărut miracolul ce înconjoară fotbalul. Mai arunc, doar așa, un ochi, și mă minunez ce inimă de piatră am ajuns. Indiferent de vreme, de oră, de anotimp, de importanța partidei, mie mi se par toate partidele la fel și mă întreb ce Doamne, iartă-mă!, am căutat eu acolo, în minunata lume a fotbalului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s