Gândul cu care îmi închei ziua

De curând am fost întrebat cu ce gânduri îmi închei ziua. Am răspuns fără să stau o clipă în expectativă, că rememorez doar lucrurile care au mers bine. Cum așa? Chiar nu mă gândesc la ce n-a mers? Nu, i-am replicat! N-ar avea niciun rost! E chestie de alegere. Dacă m-aș gândi la ceva ce n-a mers, ar însemna să mă umplu de gânduri negre. Și eu nu vreau să-mi tăbăcesc sufletul cu eșecuri. Ce energie aș avea a doua zi? Cum aș putea lua lumea în piept dacă m-aș gândi la ceva ce nu știu să fac bine?

Mă concentrez doar la calitățile mele. Calitățile sunt acele caracteristici cu care am fost înzestrat și pe care dacă nu le-aș folosi, aș fi condamnat să duc o viață de râmă. Cum se poate să am calități, dar eu să-mi bat capul cu defectele mele, cu punctele mele slabe? Toți avem defecte, tot așa cum toți avem calități. Diferența în viață o face, din păcate, atenția exagerată pe care o acordăm defectelor. Pornesc de la convingerea că nu le poți avea pe toate, că suntem plini de cusururi, dar cu siguranță fiecare din noi are o trăsătură formidabilă, pe care dacă am folosi-o, ne-am face viața mai ușoară.

Prin urmare, nu mă interesează punctele mele slabe. Să fie acolo! Să existe! Dacă m-aș ocupa de ele, m-aș frustra până la Dumnezu și înapoi, deoarece, dacă m-aș opinti să le transform în calități, aș eșua lamentabil, precum cineva care încearcă să devină expert într-un domeniu în care nu are chemare. Asta adună o mare frustrare și-l face pe om să nu se bucure de realizările sale.

Eu nu-mi doresc să devin un om mai bun și nu-mi doresc să le fac pe toate. Eu vreau doar să-mi folosesc cât mai mult calitățile. Dacă reușesc asta, restul vine de la sine. Marile satisfacții le ai atunci când faci cu plăcere un lucru. Și asta se poate întâmpla doar dacă te dezvolți în direcția în care ai chemare. Restul nu e decât o luptă cu tine însuți din care tu ieși cu siguranță învins.

Așa că, indiferent cât de mici sau mari îmi sunt succesele dintr-o zi, eu tot cu ele îmi închei ziua, pentru că nu poți avea satisfacție mai mare decât dacă faci ceea ce-ți place. Restul e muncă în zadar.

Despre tataia

De fiecare dată când vreau să scriu ceva cu mesaj pozitiv îmi caut o bucată muzicală pe o care o ascult în buclă pentru a intra mai ușor în stare. Indiferent ce melodie ascult, mereu ajung la aceleași stări: de relaxare, de detașare, de ușurare, de mulțumire și apoi de abandonare. Nu e vorba să mă abandonez pe mine, pe cineva sau ceva, ci de a renunța la ceea ce nu-mi face nicio plăcere. Ca pe un bagaj plin cu nimic pe care-l port cu mine peste tot.

Ascultând una din numeroasele versiuni ale Canonului lui Pachelbel, am ajuns prin mijlocirea marelui compozitor la o stare în care nu doar melodia se auzea în buclă, ci însăși starea devenise sferică. Și stând așa, mi-am adus aminte de povestirile mamaiei despre omul ei, tataia, mort când eu aveam un an. Povestirile ei începeau invariabil cu o privire pierdută undeva între spațiul străjuit de pădurea de răchită și trecutul plin de întâmplări al vieților lor incomplete.

Din povestirea ei domoală mi s-a creionat o imagine pozitivă – altfel nici că se putea – despre tataia pe care nu l-am cunoscut, dar care în imaginația mea căpăta conturul unui supraom. Nici măcar o dată mamaia nu a pomenit un lucru rău despre tataia, deși pâine și sare amară au mâncat adesea unul de la celălalt. Nu pot să uit cum mamaia îl creiona chipul brăzdând văzduhul cu mâinile ei bătătorite de muncă și viață. Ascultându-l în buclă pe Pachelbel, într-un crescendo ce-mi dilata așteptarea, am început să mi-l  imaginez pe tataia întins pe patul de lemn din bucătărie, privind dus ceva între lampa agățată într-un cui îndoit în tavan și eternitatea dramelor din luptele de pe Don.

Întins complet, liniștit, chiar prea liniștit, mi l-am imaginat pe tataia bucurându-se fără cuvinte de tot ce a putut trăi după întoarcerea acasă de pe front, lăsându-și lacrimile să i se scurgă de pe lobul urechilor direct pe traversele de lemn ale patului, ca-ntr-un fel de abandonare totală a imensului sac plin cu cele mai negre amintiri cu care s-a întors din dramele pe care le-a trăit fără să vrea în pustietatea sălbatică a întinsei Rusii.

Despre tataia nu am amintiri, ci doar stări. Pentru mine tataia este mâna nevăzută care adeseori îmi ridică sacul de pe umeri și mă lasă să răsuflu ușurat, chiar și atunci când, poate, nu-mi este cel mai bine. Mamaia mi-a dat prin povestirile sale cea mai trainică moștenire pe care o urc prin viața mea, căci prin omul ei, tataia, eu mă cobor în trecut ca să fiu liniștit cât pot în prezent…

Idei și sentimente

Eu nu mai investesc emoții sau foarte puțin – într-un cerc restrâns, în care-mi simt respirația, îmi aud pleoapele cum dislocă aerul din loc și mă acopăr cu privirea. În rest eu investesc doar idei. Am ajuns la concluzia că emoțiile nu trebuie investite în alți oameni, pentru că emoțiile vin și se duc. Singurul lucru care contează cu adevărat sunt ideile, pentru că acestea ne lipsesc, în timp ce sentimente avem berechet.

Marele paradox e că noi acționăm mânați de sentimente și nu de idei. Dragostea aprinsă sau ura sfântă ne fac să mutăm munții din loc. Din iubire suntem dispuși să suferim oricât, iar din ură nu iertăm apropiaților noștri nici atâtica. Și aici e problema, că sentimentele sunt doar o magmă care niciodată nu se solidifică. Este ca și cum ai vrea să bei vin din pahare din apă. E imposibil!

În lipsa ideilor sentimentele se mișcă haotic și niciodată într-un mod previzibil. Sentimentele îți dau energia să te schimbi pe tine, dar nu-ți spun nici de ce și nici pentru care scop. În plus, fiecare om mustește de sentimente. Cel mai greu lucru, poate de-a dreptul imposibil, e să nu rănești pe nimeni. Și asta e aproape ilogic, căci ceea ce pentru tine poate însemna iubire și fericire, pentru altul poate însemna ură și suferință veșnică. Și din acest motiv refuz să mai investesc sentimente. E ca și cum aș înlocui mortarul care leagă pietrele între ele cu alte pietre.

De aceea eu investesc doar idei, căci ideile se prind, cresc și dau în pârg pe un strat consistent de sentimente. Sentimentele dau culoare ideilor, le transformă în viață, le dau un sens. Lipsa ideilor face ca doi oameni perfect compatibili să nu se găsească, să nu se apropie unul de altul, deși poate sunt predestinați unul pentru altul.

În plus, sentimentele sunt cea mai nenorocită investiție pentru că te obligă să ai așteptări, să-ți dorești ceva de la aproapele tău, în condițiile în care singurul lucru pe care ar trebui să ți-l dorești e ca acea persoană să se descurce singură. Căci nu e mulțumire mai mare decât să vezi că o simplă idee, o simplă atitudine a schimbat, azi, cu un micron destinul unui om, pentru ca mâine acest micron să însemne depărtarea de la traiectoria inițială cu mii de kilometri.

Tocmai de aia eu investesc idei și cel mai nașpa e atunci când nu le am. Și asta mi se întâmplă cel mai ades. Căci ideile se nasc, cresc și se coc doar în relație cu ceilalți oameni. Și cum să apară idei atunci când toți ceilalți investesc doar sentimente? Din această dilemă e tare greu de ieșit. Dar eu nu cedez, ba chiar bravez, poate poate mă vede cineva și mă ia de nebun și nu mai investește emoții în mine. Atunci să te ții idei. Păzea, omenire, că vin!

Acea dulce povară…

Din tot ce văd în jurul meu, pot să mă declar autist. Autist, firește! Păi despre ce altceva poate fi vorba când nu mă pot indigna sau bucura decât de ceea ce cadrează cu sistemul meu de valori. Nu pot suferi sau nu mă pot entuziasma de lucruri sau ființe față de care nu simt nimic. Pur și simplu nu pot fi ipocrit, nu pot fi cu mai multe fețe, nu pot fi cameleonic cu mine. Altfel n-aș putea dormi bine noaptea. Și nici nu prea dorm…

În fine, cum aș da-o, cum aș spune-o sunt total insensibil când vine vorba să mă căinesc sau să mă fericesc pentru că așa se cuvine. Nu pot să nechez sau să latru la comandă. Nu pot să le simt pe toate. Deci nu-s capabil de orice. Sentimentele au și ele calapodul lor, rostul lor. Se întâmplă și ele atunci când trebuie, când ești pregătit să le înțelegi. De cele mai multe ori lucrurile de care nu-mi pasă – și dați-mi voi să-mi pese doar de ceea ce vreau eu –  trec pe lângă mine ca un tren expres printr-o haltă. În cel mai bun caz mi-ar zburli freza. Și asta dacă aș avea-o…

Ce nu pot simți, nu există pentru mine. Și în ultima vreme ni se cere să simțim destul de multe lucruri. Și oricât m-aș sforța nu am amplitudinea unei aurore boreale emoționale. Mai răruț că-i mai drăguț! De aceea poate trec drept un insensibil. Poate. Poate așa și sunt. Dar cu siguranță că nu sunt un sensibil la comandă. Mă sensibilizez sau mă oripilez atunci când îmi convine mie. Atunci când lumea mea interioară intră în armonie deplină cu lumea exterioară sau când credințele, idealurile mele cele mai sfinte sunt terferlite, sunt călcate în picioare de diferiți neaveniți, neobosiți în efortul lor de a fi cei mai sensibiloși și cei mai lăcrimoși, în funcție de nevoile momentului. Și asta dacă i-ar ține pipoașca…

Prin urmare sunt un autist. Nu-mi pasă de ceea ce nu mă interesează, ignor ceea ce nu rezonează cu eul meu interior, nu există ceea ce frizează absurdul, firește, după normele mele morale. Dacă din întâmplare eu greșesc, dacă din ignoranță par nesimțit, asta e! Nu pot fi un factotum în domeniul emoțiilor de orice fel. Unele mă încearcă, altele nu. Simt doar ceea ce sunt capabil să simt. Despre restul, las pe alții să le/se afirme. Căci e loc pentru toți pe tăpșanul iubirii. Și asta dacă toți am iubi cu adevărat…

Celebritățile noastre

N-am avut ce face și am dat click pe colțul din dreapta sus a paginii mele de facebook, acolo unde prietenii mei dau like la tot ce-apucă. O dată am văzut o urare de 8 martie a unui băiat devenit vedetă peste noapte pentru că și-a expus trupul lucrat pe micul ecran. Creierul nu poate fi și el etalat deoarece, așa cum eu am să relatez destul de voalat, deoarece nu poate reflecta decât propria sfericitate străluctoare.

Persoana în cauză a adresat o urare de bine femeilor, urare plină de greșeli de orice fel. Deși textul era o stâlceală totală, demnă de un puști de clasa a 2 -a, a strâns doar în câteva ore vreo 19.000 de like-uri, ceea ce este extraordinar, dar, în aceelași timp, spune multe despre cei ce-i urmăresc fiecare respirație sau gâfâială de pe facebook.

Alta e o vedetă în adevăratul sens al cuvântului. Apare la tv cât e ziulica de lungă, în direct sau în înregistrare. Cu figura sa bonomă a reușit să facă o carieră impresionantă într-un domeniu care nu are nicio legătură cu branșa în care a evoluat și am înțeles că încă evoluează cu destul de puțin succes. Persoana asta, care se bucură la tv de o popularitate ieșită din comun, se mișcă magistral atunci când trebuie să reproducă texte dinainte stabilite, dar are frânturi de logică și de exprimare în clipa în care i se oferă posibilitatea de a vorbi liber. Și i se oferă zilnic. Cu cât vorbește mai mult fără un text dinainte pregătit, cu atât își dă singur cu stângul în dreptul, arătând tuturor ce cultură de doi bani are, dar mai ales că limitele ridicolului pot fi împinse până acolo unde nici măcar marii gânditori nu au reușit să ajungă. Și cu toate acestea faima sa e neșifonată. Ba din contra.

Și-ntr-un caz și în celălalt popularitatea celor doi analfabeți face ca orice prostie debitată de ei să fie înconjurată cu multă dragoste și nerăbdare de cohortele de fani ce vor să-și vadă vedetele în acțiune. Cu cât celebritatea crește, cu atât simțul ridicolului se face praf, demonstrând tuturor că nu valoarea le va aduce recunoașterea pe care au așteptat-o o viață întreagă, ci orice platitudine potențată de popularitatea căștigată ușor.

Și utie așa, orice neica nimeni, care într-o lume normală n-ar fi decât ceea ce merită, simplu tâmplar sau hingher, ajunge să devină creator de trenduri pe la noi, oamenii uitându-se în gura lui ca la un guru care le va arăta adevăratul drum în viață. Iar alții, care poate ar avea ceva de spus, nu pot trece de testul prostiei, care a devenit în ultimii ani normă pentru a fi cineva în spațiul public. Cu asemenea sistem de valori inversat, unde e bun doar ce e banal, lejer, frivol și de prost gust, nu trebuie să ne facem mari iluzii când privim în viitor.

A (ne)reuși în viață

Aud deseori expresia asta: a reuși în viață. Că e musai să reușești, ca să nu-ți faci de rușine părinții, ca să fii la înălțimea marilor așteptări care s-au investit în tine. Esența e că trebuie să reușești. Și e așa de relativ reușitul ăsta în viață, de te doare capul, nu alta. În primul rând, cine stabilești criteriile după care tu trebuie să reușești în viață? Și apoi, chiar trebuie să reușești? Și ce înseamnă acest a reuși? Ce mare lucru trebuie să faci ca să consideri tu sau cei care te înconjoară că ai reușit în viață?

Dar dacă îți dorești ceva ce nimeni din jurul tău nu înțelege sau nu e pregătit să accepte? În cazul ăsta e bine să continui să-ți dorești sau e mai plauzibil să vezi ce-și doresc ceilalți și să faci și tu la fel, pentru ca toți ceilalți să se laude cu realizările tale, așa cum gura lumii acceptă doar ceea ce înțelege?

Și până la urmă, merită să reușești în viață? Că aprecierea variază în funcție de privitor, în funcție de dorințele, nădejdile, speranțele mai mult eșuate decât îndeplinite ale celorlalți. Din acest motiv eu mi-am propus să nu reușesc în viață. Iaca șa! Oare voi putea trăi fără să realizez ceva anume? Cred că da. Atâta timp cât nu există un sistem de măsurare a reușitei în viață eu renunț în a mai reuși. Totul e atât de relativ când vine vorba de măsurat valoarea vieții unui om, încât eu nici nu-mi mai bat capul să fac ceva.

Și apoi, mai spre bătrânețe, îmi voi scrie memoriile, în care voi explica într-un mod magistral cum anume nu am reușit eu în viață, pentru a fi pildă și pentru alții pe care-i mănâncă greabănul. Atunci chiar nu voi mai avea pe cine să dezamăgesc. Nu-mi va mai rămâne decât să-mi număr nereușitele. Listă lungă. Ehei! Semnează: un nereușit în viață 🙂

Un vis bolnav

Am avut un vis. Eram bolnav. Bolnav… foarte grav. Nici eu nu știam ce aveam. Știu doar că făcusem o nevralgită la pupincuriști. Inițial nu am băgat-o în seamă și nici nu m-am gândit să o tratez. Peste o vreme boala s-a adunat, s-a copt și apoi a erupt. Din clipa aia nu mai puteam suporta niciun pupincurist.

Forma de manifestare a bolii mi-a dat mult de gândit. Pur și simplu sufeream de o paralizie temporară pe o anumită parte a corpului. De obicei pe partea pe care se afla pupincuristul. Pur și simplu nu mai puteam scoate niciun cuvânt, capul nu se mai putea răsuci spre zona unde se afla persoana în cauză și mâna nu se mai putea îndoi, ca să i-o strâng cu sentimentul disprețului deplin.

Azi așa, mâine așa, îmi era din ce în ce mai greu să mai merg, pentru că-i dedectam cum intram într-o încăpere. Îi vedeam cu vadra de cucută într-o mână, aplecându-se spre urechea adorației lor, spre a le încânta urechiușele cu cele mai frumoase vorbe de duh limbistic. Modul în care se răsuceau, își contorsionau coloana îmi paraliza până și ochii. Eram sclavul deplin al acestei boli.

În fazele cele mai acute de manifestare a acestei rarități științifice nici măcar nu mă mai puteam târî spre locul preferat de mine, punctul diametral opus al adorației lor. Rămâneam damnat în loc, blestemându-mi zilele de ieri și plângându-mi zilele de mâine, conștientizând faptul că în ritmul ăsta paralizia totală-i gata.

Și apoi m-am trezit. Eram ud leoarcă. Mi-am mișcat degetele de la mâini și de la picioare. Eram întreg și funcționabil. Am urlat de bucurie și am ieșit din casă cu sentimentul deplin că pot să fac ceea ce n-am făcut niciodată. Adică să le strâng mâna și să le spun: Bună dimineața, pupincuriștilor! Și voi sunteți oameni!

8 Martie

Deși mă mâncau buricele degetelor să scriu ceva despre 8 Martie, totuși am rezistat eroic până la ora aceasta. Dar văzând atâta efuziune emoțională țâșnind de prin toate formele moderne de comunicare, nu am putut răbda să pierd și această ocazie – ca multe altele, de altfel – să ating en passant și acest subiect generos. Și cum știu câte emoții și sentimente stârnește orice subiect legat de condiția femeii în contemporaneitatea noastră automulțumitoare, promit să nu fiu lung ci doar scurt și pe cât posibil la obiect.

Nu pot să nu remarc odele, osanelele, omagiile ce se aduc, mai ales astăzi, femeii. Dacă am coborî un pic în timp, să vedem când și de ce s-a luat hotărârea de a pune la mare preț femeia, vom constata că și această ilustră zi de sărbătorit își are originea în mișcarea socialistă europeană. Nu mai devreme de acum 106 ani, cu ocazia Internaționalei Socialiste de la Stockholm, s-a hotărât alegerea în viitorul apropiat a unei zile pe an dedicată 100% femeii, ca parte dintr-un proces mai amplu de emancipare a acesteia de sub tutela opresoare a bărbatului burghez și retrograd: dreptul la vot, la educație, la șanse egale în societate etc, fără discriminări pe criterii sexiste.

Data de 8 Martie e una aleatoriu aleasă, deoarece în ultima duminică (pe stil vechi) a lunii februarie 1917, adică 8 martie pe stil nou, la Sankt Petersburg – între timp fost și Leningrad – a avut loc o grevă a femeilor, care cereau încheierea primului război mondial și reîntoarcerea bărbaților de pe front la casele lor. Și uite așa, fără să știm sau să vrem, Ziua femeii are o vădită coloratură roșie, rusă, dar și una sexistă, ironia sorții. Aduceți-ne bărbații înapoi, mărșavilor de capitaliști!

Ce s-a întâmplat între timp cu poziția femeii în societate e deja o istorie lungă, cu episoade prea des repetitive. Dacă femeia a devenit ceea ce și-a dorit (chiar, ce și-a dorit?), dacă ea nu mai suferă discriminări în raport cu bărbatul, ne putem dumiri citind rapoartele poliției. Oricum, cel puțin la nivel propagandistic nu mai e nicio deosebire între ce vrem de la femei și ce vrem de la bărbați, singurele piedici mai fiind doar în mințile oamenilor de ambe sexe sau mai multe.

Dacă femeia are nevoie în prezent de o zi pentru a fi celebrată, eu nu mai știu. Știu doar că Al Bundy înființase o organizație No Ma’am, din care făceau parte toți bărbații posedați de o femeie voinică la propriu și la figurat, ce luptau… Nu știu pentru ce luptau, dar știu că o seară romantică petrecută cu nevasta era pedepsită cu 2 episoade din Dr. Quinn, ceea ce provoca o puternică tortură psihologică membrilor segregați de nevestele lor puternice. Și ce țipete de groază slobozeau bieții condamnați! Și acum mă cutremur!

Și acest episod, relativ umoristic, e o dovadă că ceva ceva tot s-a schimbat în ultimii 100 de ani. Dacă drumul pe care am apucat e unul bun, vom constata peste un alt secol, când, sper, ca ziua femeii să fie în fiecare zi, așa cum e, de multe mii de ani, cea a bărbatului. Singura mea doleanță este să o facem cu zâmbetul pe față, fără frustrări perene, cum știu că se mai întâmplă uneori, nu spun cu cine. 😉

Fără cuvinte

Sunt oameni cu care mă înțeleg fără cuvinte. Și ce mai e interesant la oamenii ăștia – tocmai ei, care știu câte parale fac – e că își ascund privirea pentru că nu vor să pălăvrăgească prea mult. Și asta mi se pare interesant. Tocmai ei, care ar putea spune atât de multe se retrag tiptil și nu-și bat capul cu toți ceilalți.

La început am crezut că vorbele sunt făcute pentru comunicare, dar de o bucată de vreme conștientizez din ce în ce mai mult că vorbele sunt doar ori scut ori săgeți, simple forme de a distrage atenția sau de a manipula pe orice gură-cască. Pe zi ce trece îmi dau seama că cea mai sinceră formă de comunicare e privirea. Problema e că nu toți pot asta, mai ales cei ce se pierd printre cuvinte. Și asta e cel mai hazliu la ei, că fac risipă de cuvinte, deși ar putea comunica bine mersi prin priviri.

Problema privirii e că e unică. E ca și cum ai repeta în fiecare zi același mesaj, cu observația că privirea nu e o formă de propagandă, de spălare a creierului ci doar o formă de comunicare. Una pură, până la Dumnezeu și înapoi. De aia-mi și place să tac de cele mai multe ori, în cele mai variate contexte pentru că încerc să înțeleg ceea ce mi se spune de către cei care chiar au ceva de spus din priviri.

Paradoxul e că oamenii ăștia nu-și prea bat capul cu lumea exterioară și asta nu pentru că ar fi niște insensibili, așa cum par în ochii celor care nu mai prididesc cu vorbitul ci pentru că-și dau seama că nu are rost. Rosturile mari se fac în timp și nu tot neamul le înțelege. Și asta-i cel mai frumos. În rest tac și privesc curios în toate părțile. Poate-poate…

Eu și Cinema-ul

De fiecare dată când intru într-o sală de cinema cad într-un fel de reverie apostolică. Și asta se întâmplă de ceva vreme, cam din clipa în care am devenit un apostat al micului ecran, fiind cucerit fără drept de apel de Cinematograf. Nu pot să uit uluiala și starea de bine provocată de pânza imensă, bine întinsă, care-mi acoperea privirea de la stânga la dreapta și de sus în jos sau viceversa.

Pe vremea aia eram un membru de bază al sălilor de cinema, nefiind săptămână în care să nu văd măcar un film. Prin această frăție a mea cu Cinema-ul, am călătorit atât în spațiul geografic nesfârșit al planetei noastre, cât și în acelui istoric. Oricum erau vremurile, eu eram oriunde îmi doream, ceea ce mi-a îmbogățit experiența mult mai mult decât în cazul persoanelor ce călătoreau mai ceva ca avioanele de linie.

Și cum stăteam eu așa, în reveria aceasta, am fost adus brusc la realitate de 4 cupluri aflate undeva între pensie și inactivitate. Nu le-am acordat mare atenție, așa cum fac cu orice persoană care nu-mi stârnește o minimă curiozitate. Așa s-ar fi întâmplat până la final, dacă cei 8 virtuali moșuleți și băbuțe nu s-ar fi așezat taman în spatele meu, făcându-mă să simt ca-ntrun conclav la alegerea a papei, cei 8 fiind cardinalii, iar eu… Puțin importă ce eram eu. Să mă-ntorc la ei.

Înainte să înceapă filmul, bătrânii cinefili au început să trăncănească despre vrute și nevrute, așa cum face orice om de peste 60 de ani, adică foarte tare. Și dacă generația aceasta nu ar fi învățat la șccoală să vorbească foarte clar și răspicat, nici că aș fi sesizat discuțiile lor cu glume proletare sau faptul că am auzit clinchet de sticle de bere și tradiționalul: hai noroc!

Filmul începe și pe nesimțite, cam după primul minut, suntem învadați de un damf de urină de cea mai bună calitate, care ne-a învăluit pentru început doar pe la spate. Pe semne, unul dintre sexagenarii noștri și-o fi uitat scutecele acasă sau nu a băgat de seamă că robinetul de la țeava mică are garnitura distrusă. Oricum ar fi, am tras concluzia că oamenii în cauză cel puțin mai pot urina, ceea ce e semn de viață lungă.

Indiferent pe ce parte stăteam mirosul îmi tăia calea, trecându-mi prin cap diferite boli medievale ce mă puteau acapara pe loc, acolo, în cinematograf. Filmul lung, în cazul de față ca o tortură pentru orice om ce mai ține la simțul său olfactiv, m-a făcut să mă gândesc la un episod asemănător. Săpând adânc în crevasele memoriei mele mi-am amintit de un moment consumat într-un tren București – Constanța, la clasa I, într-un bou-vagon, din acela modernizat, în care nu poți deschide nicio fereastră deoarece este dotat cu instalații nou-nouțe de aer condiționat. Atunci, un alt bătrân, dar de o vechime incertă inclusiv pentru el, se plimba tacticos pe culoarul dintre scaune, dându-ne fiecăruia ce-i al fiecăruia, adică un miros puternic venit de la conducta principală, cea de treaba mare.

Revenind la film, am răbdat cu stoicism mirosul de urină învechit bine – păcat că era procesat din bere și nu din vin – noi plecând glonț apoi spre prima ușă care dădea afară, spre deplina salvare a simțurilor noastre greu încercate. Evenimentul de față a pus la grea încercare dragostea mea pentru Cinema, dându-mi de gândit dacă între mine și cinematograf nu se poate interpune ceva, până și un biet urinat expirat de moș sau babă.