Se anunță ploi

Dacă mă uit pe calendar, constat cu o figură pe care ridurile s-au adâncit odată cu seceta, că mâine, după taman 44 de zile, va ploua cu adevărat. Pe 4 iulie a plouat ultima dată. Presupun că acest efort s-a făcut în cinstea Americii. Apoi până și cerul a tăcut. Și acum, dacă tot va ploua, va ploua legat vreo 5 zile, de luni până vineri, precum programul unui corporatrist vesel. Și chiar că e bună ploaia asta. La cât de uscate sunt blocurile din București mă aștept ca primii metri cubi de ploaie să fie absorbiți de construcțiile hulpave. De la atâta uscăciune e pericol să se rideze și ele. N-ar cadra la noua față de capitală europeană.
Mă aștept ca ploaia asta să astâmpere setea betoanelor și a asfalturilor din tot orașul. Aburi furioși se vor ridica de peste tot și ne vor da o senzație de viață trăită într-o locomotivă cu aburi. ANM-ul va da cod galben de vizibilitate redusă drastic de ploile care vor veni. Cred că acesta va fi primul cod de care televiziunile de harțag se vor bucura sincer. Presupun că s-au uscat de atâta secetă și competenții corespondenți trimiși aiurea prin țară să exacerbeze faptele diverse ale unei Românii ce fierbe fără apă. Asta da performanță.
Trebuia să vină și o vară de asta mai secetoasă că prea ne-am plâns de ploile din anii precedenți. Nu mai putea omul să se coacă la focul mic al soarelui că, poc, trăgea zilnic câte-o răpăială. Dacă era doar una, mai înțelegeam și noi, dar uneori ploua și dimineață și la prânz și seara, de parcă se declanșase sezonul musonilor. Măcar anul ăsta n-o să mai vedem figuri simandicoase devenite posace că nu s-au putut innegri uniform pe întreaga suprafața a trupului.
Și oricum, ne apropiem de toamnă. Ar cam fi cazul ca ploaia care va veni să ne aducă aminte de gavanoase, boloboace și clondire, care trebui pregătite pentru iarna ce va cam dori să vină. Și, chiar de ne-am dori și noi o iarnă ca vara, nu-i sigur că Doamne-Doamne ne va îndeplini vrerea. Cine se știe gospodină sau gospodin să se pregătească să mureze tot ce știe, crescător prin și pe sub copaci. Măcar așa să arătăm și noi că vara asta n-a trecut de pomană, uscată și posacă.

Voi fi obez

Băsescu, pe vremea când era ministrul de Transporturilor, spunea că iarna nu-i ca vara. Tot atunci a creat lozinca „Aici sunt banii dumneavoastră”. La cât plouă în iarna aceasta în curând voi putea spune „Aici sunt kilogramele mele”. Cele extra! Să mă explic. Ploaia asta, care cade aproape zilnic, îmi schimbă toate obiceiurile. Dacă în timpul săptămânii sarcinile de serviciu mă obligă să ies din casă, în week end situația se schimbă radical. Aproape că nu mai e sâmbătă sau duminică fără ploaie și cu asfalt uscat. Am ajuns să vânez un petic senin de cer ca să mă arunc pe ulițele orașului.

Ploaia asta malefică mă ține în casă așa cum soarele îi ține pe vampiri în copârșeie. Nu mai pot să fac deloc sau aproape deloc mișcare. Oricât de activ aș fi, deplasatul dintr-o cameră în alta nu are același efect ca târșâitul picioarelor pe trotuare sau pe alei. Simt modificări din ce în ce mai greu de contracarat. Nu mai am nicio strategie de luptă împotriva obezității. Simt cum kilogramele mă iscodesc și vor da până la urmă atacul într-un moment de maximă neatenție.

Ce pot face când sunt ținut prizonier în casă de ploaia asta diluviană? Printr-un gest reflex, aproape inconștient, mă așez temeinic la masă și mănânc. Mai întâi de foame apoi de disperare. Ploaia asta o să mă învingă până la urmă și nu găsesc nici un remediu împotriva ei. Poate un reumatism care mă va încerca până la urmă din cauza umidității crescute.

Zilnic plouă. Dacă nu plouă, ploaia își trimite trimite surata cea bună în locul ei, ceața. Și e o ceață total neobișnuită. E una deja obeză. Dacă aș putea s-o strâng în brațe aș ajunge ud leoarcă. E cea mai umedă ceață din lume. Dacă nu văd nimic prin ea, măcar simt cum mi se umezesc ochii de la umiditate. Un necunoscut ar crede că plâng. Dar nu! Eu sunt invadat de peste tot de apă.

Simt ploaia din toate părțile. Plouă de sus, așa cum e firesc, iar atunci când bate câte un vânt nebun plouă din față, din spate, din laterale și plouă chiar de jos. Sunt ca-ntr-un cub al ploii. Iar eu, în cel mai bun caz, sunt doar o picătură mai dolofană, care continuă să crească. Ploaia asta m-a pus la dospit. Și nu mai pot! Așa că iar nu ies din casă și ma pun pe-mbucat de toate, cu gândul că poate vine ea vara și atunci sigur scap de ploi. Da, de ploile de iarnă, căci vara e vremea musonilor de vară. Acum chiar că-mi vine să plâng!

Așa că, nemaiînțelegând nimic, mă arunc pe frigider și, cu un ultim efort, precum Taz din Tazmania, halesc tot printre lacrimile de disperare. Dar stai! Nu sunt lacrimi! E umiditatea din casă care în contact cu mine, un corp atât de rece, se transformă instant în broboane. Cu-n ultim efort mă trântesc în pat molfăind ce mai e de molfăit și întrebându-mă ce mi-aș mai putea dori. Păi mai multă ploaie, ca să-mi simt obezitatea cum crește…

Ce să aleg?

Sunt indecis. Nu știu ce să aleg. Dacă trebuie să aleg între a conduce noaptea pe drumul de întoarcere, pe ploaie torențială, având în față 5.000 de tiruri sau a conduce tot noaptea, dar pe lună plină, având în față aceleași 5.000 de tiruri, în timp ce un vânt turbat aruncă zăpada pe șosea sub forma unor rotocoale, de crezi că Dumnezeu tocmai atunci și chiar acolo fumează, eu mă declar indecis. Mi-e imposibil să aleg între aceste două opțiuni de nerefuzat.

Și-ntr-un caz și-n celălalt sentimentele care te parcurg după ce ai ajuns la destinație sunt aceleași. Ajungi să apreciezi valoarea prăfuită a oricărui lucru sau ființe care te înconjoară. Dacă până atunci viața ta poate decurgea molcom și nimic nu părea ieșit din comun, iar tu te considerai nemuritor, dintr-o dată vezi altfel viața.

Dar ce te faci când episoade ca cele de mai sus se repetă iar și iar? Păi cât de mult poți să prețuiești tot ceea ce te înconjoară? În ritmul acesta ai să ajungi cel mai sensibil om de pe Terra. N-ai să mai rupi un fier de iarbă sau să calci nepăsător o gânganie, pentru că tu ai să te gândești la dreptul plantei și al micii ființe la viață. Și atunci ce-i de făcut? Cum nu tu decizi câte tiruri ai să mai întâlnești sau câte ploi sau vânturi turbate or să te mai podidească, ce-ți mai rămâne de făcut? Poate doar să le accepți pe toate așa cum sunt și să te aventurezi la drum chiar și când afară e soare, vizibilitate ca-n palmă, iar cele 5.000 de tiruri sunt retrase în garaje pentru că e vreo sărbătoare națională. Cel puțin atunci ai să te bucuri de condus și ai să treci în goana mare pe lângă orice fir de iarbă sau gânganie, pentru că nu noapte, nu ploaie, nu zăpadă și nu tiruri…

Furtuna perfectă

Mergeam pe Autostrada Soarelui cu viteza regulamentară, adică cea maxim admisă. Mai aveam 40 de km până acasă când cerul a început să fie podidit de nori negri precum plumbul. Imaginea era stranie. Aveam impresia că din cer cresc în jos munți ascuțiți, așa cum se vede Caraimanul când treci prin Bușteni. Mă așteptam ca din clipă în clipă acești nori mutanți să mă gâdile pe ceafă. În jurul norilor totul era luminat de soarele serii. Părea ceva suprarealistic. Norii negri se mișcau rapid apropiindu-se de pământ. Mă așteptam ca în orice moment din ei să-și facă apariția nave extraterestre care să invadeze pământul.

În clipa aia mi-am adus aminte de filmele americane, în care alienii invadează întotdeauna America. Deci nu sunt extratereștrii. Atunci cine ne-ar putea cotropi? Poate rușii cei drăguți care sunt la o aruncătură de băț de noi și care ne-ar sări oricând în ajutor pentru a ne elibera de noi înșine. Din nou mi-am adus aminte de filmele americane. Acolo rușii invadează întotdeauna doar America. Deci nici rușii nu sunt. Atunci cine ne-ar putea ataca? Am găsit repede răspunsul la această întrebare: nimeni. Și știți de ce? Pentru că nimeni în lumea asta nu e interesat de ce se întâmplă în România. Dacă cineva ne-ar invada, audiența obținută ar fi modestă. Altfel nu ar fi așa de mulți străini care confundă Bucureștii cu Budapesta. De unde trag concluzia că nici despre Ungaria nu se știu multe.

În timp ce mintea mea abera atât de elegant, pe autostradă s-a stârnit potopul. Vântul bătea cu putere zgâlțâind mașina din toate încheieturile. Parcă mă aflam într-un avion care traversa goluri de aer. Apoi a început ploaia. Nu am mai văzut așa ceva niciodată. Picăturile cădeau cu atâta putere și atât de des încât nu știam dacă ploaia vine din cer sau mașina a devenit un aspersor gigantic. Oglinzile laterale au devenit în câteva clipe total inutile. Picăturile uriașe de ploaie păreau stalactite și stalagmite care transformau oglinzile în simple obiecte de decor. Ștergătoarele de parbriz nu mai făceau față deloc. Prin urmare în față nu se mai vedea nimic. Noroc cu șoferii care aveau pozițiile activate, altfel nici nu aș fi știut când intram în mașinile din față.

Toată nebunia asta a vremii a durat până acasă. Dacă pe autostradă m-am simțit la volan ca un surfer pe un val oceanic, în oraș situația s-a schimbat dramatic, acolo simțindu-mă ca un orb la volanul unui autobuz școlar. De abia în oraș mi-am dat seama cât de periculos este să conduci fără oglinzi laterale. Pe autostradă era relativ simplu, deoarece mergeam doar înainte. În oraș condusul a devenit un coșmar deoarece acolo mai trebuia să și virez fie la stânga fie la dreapta. Nu am avut încotro și cu sufletul la gură am virat atunci când era de virat, deși eram conștient că ceilalți șoferi e posibil să nu mă vadă și să intre în mine.

În cele din urmă am ajuns cu bine acasă. Ba mai mult apăruse și soarele. Mă simțeam ca un lup de mare care a traversat multe furtuni pe mările și oceanele Terrei. Singura diferență era că eu nu fumam lulea și nu purtam flanea din lână așa cum am văzut în filmele americane. Dar în filmele americane eroul principal nu era român. La dracu cu filmele americane! Dar Anton Lupan ce are? Nu e bun? Sau Ieremia, Ismail, Adnana… Wow! Adnana!