Furtuna perfectă

Mergeam pe Autostrada Soarelui cu viteza regulamentară, adică cea maxim admisă. Mai aveam 40 de km până acasă când cerul a început să fie podidit de nori negri precum plumbul. Imaginea era stranie. Aveam impresia că din cer cresc în jos munți ascuțiți, așa cum se vede Caraimanul când treci prin Bușteni. Mă așteptam ca din clipă în clipă acești nori mutanți să mă gâdile pe ceafă. În jurul norilor totul era luminat de soarele serii. Părea ceva suprarealistic. Norii negri se mișcau rapid apropiindu-se de pământ. Mă așteptam ca în orice moment din ei să-și facă apariția nave extraterestre care să invadeze pământul.

În clipa aia mi-am adus aminte de filmele americane, în care alienii invadează întotdeauna America. Deci nu sunt extratereștrii. Atunci cine ne-ar putea cotropi? Poate rușii cei drăguți care sunt la o aruncătură de băț de noi și care ne-ar sări oricând în ajutor pentru a ne elibera de noi înșine. Din nou mi-am adus aminte de filmele americane. Acolo rușii invadează întotdeauna doar America. Deci nici rușii nu sunt. Atunci cine ne-ar putea ataca? Am găsit repede răspunsul la această întrebare: nimeni. Și știți de ce? Pentru că nimeni în lumea asta nu e interesat de ce se întâmplă în România. Dacă cineva ne-ar invada, audiența obținută ar fi modestă. Altfel nu ar fi așa de mulți străini care confundă Bucureștii cu Budapesta. De unde trag concluzia că nici despre Ungaria nu se știu multe.

În timp ce mintea mea abera atât de elegant, pe autostradă s-a stârnit potopul. Vântul bătea cu putere zgâlțâind mașina din toate încheieturile. Parcă mă aflam într-un avion care traversa goluri de aer. Apoi a început ploaia. Nu am mai văzut așa ceva niciodată. Picăturile cădeau cu atâta putere și atât de des încât nu știam dacă ploaia vine din cer sau mașina a devenit un aspersor gigantic. Oglinzile laterale au devenit în câteva clipe total inutile. Picăturile uriașe de ploaie păreau stalactite și stalagmite care transformau oglinzile în simple obiecte de decor. Ștergătoarele de parbriz nu mai făceau față deloc. Prin urmare în față nu se mai vedea nimic. Noroc cu șoferii care aveau pozițiile activate, altfel nici nu aș fi știut când intram în mașinile din față.

Toată nebunia asta a vremii a durat până acasă. Dacă pe autostradă m-am simțit la volan ca un surfer pe un val oceanic, în oraș situația s-a schimbat dramatic, acolo simțindu-mă ca un orb la volanul unui autobuz școlar. De abia în oraș mi-am dat seama cât de periculos este să conduci fără oglinzi laterale. Pe autostradă era relativ simplu, deoarece mergeam doar înainte. În oraș condusul a devenit un coșmar deoarece acolo mai trebuia să și virez fie la stânga fie la dreapta. Nu am avut încotro și cu sufletul la gură am virat atunci când era de virat, deși eram conștient că ceilalți șoferi e posibil să nu mă vadă și să intre în mine.

În cele din urmă am ajuns cu bine acasă. Ba mai mult apăruse și soarele. Mă simțeam ca un lup de mare care a traversat multe furtuni pe mările și oceanele Terrei. Singura diferență era că eu nu fumam lulea și nu purtam flanea din lână așa cum am văzut în filmele americane. Dar în filmele americane eroul principal nu era român. La dracu cu filmele americane! Dar Anton Lupan ce are? Nu e bun? Sau Ieremia, Ismail, Adnana… Wow! Adnana!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s