Cele 3 Cercuri ale Împăcării, ale Acceptării

Toate lucrurile despre care v-am vorbit în ultimele zile au legătură cu voi și doar cu voi. Mai bine zis cu tine, individul care vrea să-și pună ordine în propria viață.

V-am vorbit despre Cele 3 Cercuri ale Influenței, v-am vorbit despre profilul vostru psihologic tocmai pentru a ști ce așteptări să aveți de la voi înainte să aveți de la alții.

Consider că acum e momentul să mai facem un pas înainte și să vorbim despre Cele 3 Cercuri ale Împăcării, ale Acceptării. Tu nu te poți înțelege pe tine, tu nu poți interacționa așa cum îți dorești cu lumea care te înconjoară dacă nu știi în ce etapă ești a evoluției tale raportat la Cele 3 Cercuri ale Împăcării, ale Acceptării.

O vom lua de această dată în sens invers, de la cercul cel mai mare spre cercul cel mai mic.

Primul Cerc: Cercul Împăcării, al Acceptării lumii în care trăim. Să ne împăcăm și să acceptăm lumea așa cum este ea, să ne împăcăm și să acceptăm gura lumii, să ne împăcăm și să acceptăm locul pe care îl ocupăm acum în organigrama lumii.

Dacă nu ne împăcăm, dacă nu acceptăm lumea așa cum este ea, zgomotul produs de lume nu ne va permite să ne auzim pe noi. Astfel, putem trece la Cercul Al Doilea.

Al Doilea Cerc: Cercul Împăcării, al Acceptării noastre așa cum suntem noi, cu plusurile și cu minusurile noastre, cu moștenirea, educația și limitările noastre. 

În clipa în care ne împăcăm, acceptăm ceea ce suntem, așa cum suntem, abia atunci putem face pace cu noi înșine. Iar din această clipă, pentru că suntem împăcați cu noi, fără zgomotul produs de noi vom putea auzi ce este în Al Treilea Cerc: Spiritul/ Sufletul nostru, cum vreți voi să-l numiți. 

În clipa în care ne împăcăm, ne acceptăm destinul, viața pe care îl/o avem, vom face pace cu Spiritul/Sufletul nostru. 

Credeți ca asta e tot? Nu! Deoarece de abia de acum putem începe să construim. Întâi, pentru Spiritul/Sufletul nostru (Cercul 1), apoi pentru noi înșine (Cercul 2) și, în final, pentru lume (Cercul 3).

Aceasta e ordinea. Altă nu știu. Întâi, ne împăcăm cu lumea, apoi, cu noi înșine și, în final, cu Sufletul nostru. După ce am făcut pace, putem începe să construim, întâi în Suflet, apoi, cu noi și, la final, cu lumea.

Tot procesul e un maraton care cere timp. Toți începem cursa. Cei mai mulți ne sfârșim drumul certându-ne neîntrerupt cu lumea, unii reușim să acceptăm lumea așa cum este ea, dar continuăm să se ciorovăim cu noi înșine, iar o mână dintre noi ne împăcăm și cu lumea, și cu noi, dar încă ne certăm cu Sufletul. 

Câți dintre noi ne împăcăm și cu Sufletul? Puțini foarte puțini. Doar că acești foarte puțini dintre noi încep să construiască în Suflet, unii reușesc să construiască și în ei și doar unii, nu știm care și câți, ajung să construiască și cu lumea.

Comentarii la declarațiile lui Jeffrey Sachs

Am reușit să ascult ce a spus Jeffrey Sachs despre politica externă americană și nu știu dacă am auzit ceva nou.

Raportul de forțe dintre marile puteri seamănă cu principiul vaselor comunicante din fizică. Atunci când scade nivelul dintr-un vas, lichidul din celelalte vase tinde să ocupe locul lăsat liber.

Chiar dacă în momentul unificării Germaniei, din 1991, americanii au promis să nu-și extindă influența economică, politică și militară spre Est, adică spre fostele state comuniste și mai ales către fostele republici unionale, această promisiune nu reflecta decât raportul de forțe din acel moment dintre URSS și SUA.

De altfel, în relațiile internaționale, orice acord economic, politic sau militar reflectă cu acuratețe raportul de forțe dintre cele două părți care îl semnează. În momentul în care raportul de forțe se schimbă, vechiul acord nu mai reflectă noile realități și până la încheierea unuia nou, statul care e mai puternic va obține mai multe avantaje politice, economice sau militare pe seama statului care e în acel moment mai slab.

Jeffrey Sachs spune că actuala politică externă a Americii e o continuare a politicii duse de premierul britanic, Lordul Palmerston, de îndiguire a Rusiei dincolo de Marea Neagră, din 1853, când a izbucnit Războiul Crimeei, război în urma căruia s-au putut uni Principatele Române, la 1859, și care apoi și-au obținut independența, la 1877.

Sachs nu spune de ce Palmerston, sprijinit de Napoleon al III – lea, președintele Franței, a dus această politică împotriva Rusiei. Deoarece Rusia căuta pretexte să se extindă spre Vest, pe seama Imperiului Otoman, prin politica panslavismului, chipurile de eliberare a popoarelor slave din Balcani de sub ocupația otomană, Imperiul Otoman fiind numit atunci de către Rusia bolnavul Europei. Paradoxul zilelor noastre este că același termen poate fi folosit atunci când vorbim despre Rusia.

Astfel, în 1853, țarul a profitat de neînțelegerile iscate între bisericile creștine (ortodoxe și catolice) care funcționau în Ierusalimul aflat sub stăpânire otomană, pentru a obține mai multe drepturi pentru biserica ortodoxă controlată de către ruși. Știind că sultanul nu va accepta cererile sale, țarul a pus în aplicare planul de extindere a Rusiei pravoslavnice spre Bosfor și Dardanele, adică spre Istanbul.

Ca urmare, Principatele Române au fost ocupate de armata țaristă sub pretextul luptei împotriva jugului otoman, rușii pregătind în Principate – care erau sub suzeranitate otomană, adică provincii turcești având un statut special, nefiind administrate direct de otomani, ci de supuși ortodocși, grecii din Fanar, până la 1821, Fanarul fiind un cartier din Istanbul – o campanie de cucerire a Peninsulei Balcanice.

Britanicii, alarmați că aceste manevre militare puneau în pericol principală rută comercială care lega Anglia de India – canalul Suez din Egipt, Egiptul fiind altă provincie otomană -, au decis să intervină și, cu sprijinul Franței, cea mai mare putere europeană a momentului, au declanșat campania militară care a dus la Războiul Crimeii și, în cele din urmă, la apariția României ca stat independent.

Revenind la ceea ce a spus Sachs, extinderea influenței Americii către estul Europei ar fi avut loc oricum, după prăbușirea URSS, indiferent dacă americanii le-ar fi promis sau nu rușilor în momentul unificării Germaniei, că nu o vor face, și asta deoarece americanii nu au făcut decât să ocupe un loc liber lăsat de disoluția Uniunii Sovietice. 

Întrebarea care se pune, acum, este cât de puternică e Rusia astăzi încât să-și refacă puterea pe care o avea până în 1991, adică până la prăbușirea Uniunii Sovietice? Dacă ținem cont de faptul că războiul din Ucraina a durat 3 ani, iar rușii nu și-au atins în acest interval niciun obiectiv strategic important, părerea mea este ca Rusia e doar o putere de mâna a doua.

Motivul pentru care americanii vor o înțelegere cu Rusia vine din dorința de a se proteja de China, Rusia urmând ea însăși să devină în relațiile dintre americani și chinezi ceea ce a fost Ucraina între americani și ruși, adică un teren pe care cele două mari să se lupte pentru supremație.

Am mai spus-o și o repet, războiul din Ucraina nu a făcut decât să accelereze declinul Rusiei ca mare putere, deoarece nu poate exista o mare putere care să fie doar exportatoare netă de materii prime și importatoare netă de produse finite de înaltă tehnicitate. 

Și, acum, putem vorbi despre principala materie primă a Rusiei, oamenii, care nu se aseamănă cu niciun alt popor din interiorul unei mari puteri militare. Rușii au doar un caracter războinic. Punct! Pe timp de pace ei nu pot scoate la iveală alte caracteristici ale lor, partea de neguțători, ca în cazul britanicilor, olandezilor, israelienilor sau turcilor ori partea de manufacturieri ca în cazul germanilor sau chinezilor.

În plus, Rusia are marele dezavantaj geografic că este la un capăt de lume. Nicio rută comercială nu trece pe la ei, iar Rusia nu poate fi ocolită pe la nord de drumurile comerciale din cauze climaterice, iarna polară.

În contextul în care centrul comerțului se poziționează din ce mai pregnant la zona de contact a Asiei de Sud-Est cu insulele din Oceanul Pacific, e din ce în ce mai evident că acolo unde comerțul mondial se desfășoară, acolo e și puterea mondială. Sic transit gloria mundi!

Ori, problema fundamentală a Rusiei este că ea este, așa cum am mai spus, furnizoare de materii prime și importatoare de produse finite, multe din ele de înaltă tehnicitate. În contextul în care Putin, acum, iar alți lideri ruși, în viitor, vor încerca, dar nu vor reuși să schimbe caracterul poporului rus, căruia să-i adauge trăsăturile despre care vorbeam, de neguțător și/sau manufacturier, destinul Rusiei merge implacabil spre decădere.

Putin se confruntă cu aceeași dilemă ca și Mussolini. Cum să transformi un popor, astfel încât statul format de acesta să conteze în lume. Așa cum a eșuat Mussolini cu italienii, tot așa va eșua și Putin, dar și urmașii lui, cu poporul rus.

Cu alte cuvinte, ceea ce a realizat Hitler în doar 12 de ani de putere a fost determinat de excelenta materie primă reprezentată de germani, un melanj nemaivăzut de războinici (în al doilea rând), manufacturieri (în primul rând) și neguțători (în al treilea rând).

China nu se compară la niciun capitol cu Rusia. Ea deja exportă produse de înaltă complexitate peste tot în lume, iar lucrul cel mai important este că poziția sa geografică îi dă dreptul să spere că va deveni o putere dominantă pe termen mediu și lung. Se află poziționată geografic acolo unde trebuie, adică acum, și măcar pentru o sută de ani, adică atunci când trebuie. China e în postura zicătorii românești: cade pară mălăiață în gura lui nătăfleață.

Revenind la Rusia, dacă după 1991 raportul de forțe dintre ruși și americani ar fi evoluat invers, tu te așteptai ca rușii să nu fi profitat și să nu se fi extins spre Vest? Sunt sigur că, astăzi, cizmele rusești ar fi jucat cazaciocul de la Vladivostok, granița cu Japonia, până la strâmtoarea Gibraltar, extremitatea vestică a Europei occidentale.

Interesant este ce-a spus Sachs despre anumite state din Orientul Apropiat, care în perioada comunistă fie au fost pe față aliate cu rușii: Libia, Siria, Irak, fie au cochetat și cu rușii, și cu americanii: Egipt, Liban, Iran.

Așa cum am spus, o dată cu decăderea Rusiei de la statutul de mare putere, SUA au profitat de fiecare ocazie de a lovi în prezența Rusiei peste tot în lume, iar Orientul Mijlociu nu a făcut excepție. Așa-zisa “primăvară arabă” nu a fost decât un pretext pentru americani pentru a distruge influența rușilor în regiune. Și putem spune că au și reușit în mare parte. Cu excepția Iranului, care a rămas intact sub conducerea elitei religioase, toate celelalte state din Orientul Apropiat au fost readuse la statutul de simple regiuni, organizarea statală din zonă fiind pur și simplu pulverizată.

Dar de ce s-au prăbușit atât de ușor tot acest amalgam de state? Deoarece toate, dar absolut toate, sunt niște creații artificiale rezultate la sfârșitul Primului Război Mondial, din rămășițele Imperiului Otoman, împărțirea fiind făcută în mod arbitrar de către Anglia și Franța, marile  beneficiare ale primei conflagrații mondiale.

Ar fi putut fi împărțit Imperiul Otoman altfel, astfel încât statele rezultate să fi fost ulterior mai puternice? Greu de crezut, deoarece pe toată întinderea fostului Imperiu Otoman nu a existat nicio populație care să fi ajuns la stadiul de națiune, adică de conștiință națională, care dă unitate oricărei organizări statale moderne. 

Cu excepția otomanilor, care aveau conștiința imperiului din care au făcut parte, denumirea de turci fiind preferată de Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei de azi, pentru a diferenția noul stat, Turcia, de vechiul stat, Imperiul otoman, doar armenii aveau o conștiință națională, deci și probabilitatea de a forma un stat care să supraviețuiască.

În această notă trebuie citite toate războaiele care au avut loc în zonă și motivul pentru care americanii s-au implicat atât de mult, interesul lor fiind de a face ca influența rușilor să dispară, ceea ce în mare s-a și întâmplat.

Ori, toate aceste state: Libia, Liban, Siria, Irak, Egipt, state cu care statul comunist român a făcut numeroase afaceri, au supraviețuit neatinse între 1945 și 1990  tocmai datorită jocului lor între URSS și SUA. În clipa în care una dintre marile puteri a dispărut din zonă, statalitatea lor a avut de suferit, deoarece nici acum, după mai bine de 100 de ani de la apariția lor, aceste state nu sunt viabile, ele fiind, fiecare în parte, un amalgam de comunități mai mult sau mai puțin tribale, cu o conștiință sectară în cel mai bun caz. 

Sachs a vorbit de Netanyahu, premierul israelian, prezentat drept capul răutăților în regiune. Dar relația privilegiată dintre americani și israelieni trebuie citită prin prisma intereselor comune ale celor două state. Americanii, la fel ca britanicii și ca israelienii, sunt popor de negustori. Aceste popoare au nevoie de garanții la nivel planetar că își vor putea menține relațiile comerciale peste tot în lume. 

Cu alte cuvinte, între SUA, Marea Britanie și Israel, ca să dau doar un exemplu, există legături economice, politice și militare atât de puternice deoarece toate trei văd la fel lumea. Fiecare dintre ele are nevoie de celelalte două, aceștia împărțindu-și beneficiile acestei pax americana.

Sachs spune că europenii ar trebui să aibă propria politică externă, diferită de a americanilor. Dar, întrebarea este: europenii sunt în stare de acest lucru? El citează puterea economică a Europei, de nu știu câte trilioane de dolari. Dar el doar adună puterea fiecărui stat european într-o sumă. Ori forța acestei sume este una relativă, deoarece fiecare stat european are alte interese la nivel diplomatic.

Poate Europa să ducă o singură politică externă? Nu cred, deoarece Europa e dominată de Germania, iar interesele Germaniei sunt doar economice, chiar dacă ea ar vrea să conteze și politic, restul statelor fiind prea mici. Ca să contezi și politic ai nevoie de o mare forță militară, pe care Germania nu o are. Nu o are pentru că SUA nu le-au permis-o, vezi numeroasele baze militare americane din Germania.

De altfel, cu adevărat singura beneficiară a existenței Uniunii Europene este Germania, deoarece acest conglomerat statal i-a asigurat acesteia accesul la resursele economice și la piețele de desfacere din aceste state.

Dar de ce marile state europene: Franța, Germania nu au armate puternice? Deoarece, după al doilea război mondial, acestea erau atât de slăbite încât au trebuit să accepte condițiile puse de americani de a se dezvolta doar economic, americanii considerând că orice creștere a puterii militare a fostelor puteri europene ar putea duce la un alt război mondial. 

Cum arată, atunci, viitorul pentru acest capăt de lume, Europa de la Gibraltar până la Prut? Total diferit de viitorul care se ivea în 1945. Rusia nu mai este Uniunea Sovietică de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (atunci a fost atins apogeul Rusiei ca putere globală, apoi a început decăderea), iar Europa nu mai e în ruine. 

Orice s-ar zice și oricât s-ar zice, Putin e cu un ochi pe China, deoarece știe că marea amenințare de acolo va veni. Ori, tocmai pe asta marșează Trump și cercurile politico-economice americane din spatele său, că amenințarea chineză va împinge Rusia spre America.

Pe termen scurt cea mai mare problemă a lui Putin e propria lui succesiune la putere, atunci când el nu va fi. Spre deosebire de Elțîn, Putin nu e destul de inteligent politic încât să-și pregătească un succesor care să fie acceptat de toate cercurile de putere din Rusia. Istoria ne învață ca în Rusia, de fiecare dată când marele Lider dispare, dacă nu e pregătit altul dinainte, se iscă mari probleme.

Ori, Rusia, acum, nu mai e Rusia de la moartea lui Stalin, care era o mare putere recunoscută ca atare pe plan mondial. Ceea ce înseamnă că, după dispariția lui Putin, ar putea să apară mai mulți pretendenți la puterea totală, ceea ce va accelera și mai mult ritmul de declin al Rusiei. 

Câteva cuvinte și despre Sachs. Modul în care a vorbit, tonul pe care l-a folosit, argumentele pe care le-a adus sugerează că el este unul dintre americanii care militează pentru o apropiere de Rusia. O fi bine, o fi rău, greu de spus, dar cu certitudine Rusia de azi nu mai este nici măcar URSS-ul din 1989, an în care și-a început el aventura geopolitică la scară planetară.