Mi-e frică de viitor

Tolsto

M-a întrebat cineva dacă mi-e frică de viitor. Da, mi-e frică! Și asta pentru că eu pun semnul egal între rutină și frică, teamă, chiar groază pe alocuri. Am aceeași percepție asupra viitorului așa cum am și despre trecutul meu. Despre trecut nu pot să spun decât un singur lucru, ca n-am înțeles nimic. Nimic și basta! Acum, că am lămurit cum stau cu mine însumi, adică eu și ce-am făcut în viață, ce urmează mi-e la fel de clar.
Cred că am nevoie de o anumită doză de inconștiență ca să mă aventurez atât de senin spre viitor. Ce mi se poate întâmpla decât lucruri ce nu am experimentat. Și cum rutina îmi scurtează viața, nu-mi rămâne decât să vreau mereu ceva nou. De unde rezultă că vreau să trăiesc mult. Și asta nu dintr-o frică atavică față de moarte ci dintr-o dorință să pot pleca de aici, din…

Vezi articol original 222 de cuvinte mai mult

Despre scris

large_image_15242N-am mai scris nimic în ultima perioada. Și asta pentru că am simțit că mă repet și pentru că n-am avut starea sufletească necesară. Bag seama că la mine starea trebuie să fie una de revoltat ca să mă iau la trântă cu literele, altfel nu fac decât să rememorez ce-am făcut și să constat că am atacat destul de multe teme. E drept, unele dintre ele nici nu trebuiau scrise, ca de exemplu cele despre politică. Totală pierdere de timp și de neuroni, fără niciun folos. Deși nu se știe când îi voi mai trage o scatoalcă primului neamț fanariot al țării… În schimb, altele îmi provoacă palpitații numai când mă gândesc la ele. Câtă putere de concizie, câtă determinare și câte luciditate de mă mir și eu cum am fost în stare de asemenea miracole literare! De unde concluzia că liniștea asta interioară nu e atât de bună pe cât pare. Sau e bună și mă alint eu. Zic!

Apoi, am stat și m-am gândit că oricum scrisul și cititul nu sunt pentru umerii tuturor, că oricum oamenii educați au fost o pojghiță subțire oricând în timp, acum ca și în orice alt moment, căci nu accesul la educație te înalță pe tine ca om ci indivizii care te-au făcut să aspiri, care te-au făcut să te îndrepți de șale atunci când aveai chef să stai tologit cu o tulpină de floare între măsele. Dovada cea mai vie că această pojghiță nu vrea să cedeze sub copitele încălțate până mai ieri în opinci, iar de azi în bocanci, e faptul că Ikea vinde în vastele sale spații anexate cantinei ce i-a adus faima minunatele biblioteci și nu policioarele așezate cuminte pe pereți, de-o parte și alta a televizorului, așa cum vedem prin casele neoburgheziei românești, ci construcțiile alea din lemn solid ce au rafturi de la podea până în tavan. Și la câte modele există spre vânzare prin cantina Ikea e clar că pojghița nu trosnește nici măcar sub greutatea chifteluțelor suedeze, mai celebre decât celebrele iepuroaice Playboy-eze din aceeași scandinavă peninsulă.

Aș mai fi scris dacă aș fi avut sentimentul că cineva dincolo de marea tumultuoasă a vieții intra în posesia mesajului meu din sticlă, căci așa mi-am văzut tribulațiile plebee, ca pe texte cu un mesaj precis, predestinat unor oameni care nu l-au citit încă. Și atunci, de ce atâta trudă să înșiri gânduri ce nu pot fi înțelese de oricine, când firescul este luat drept nefiresc și orice prostie debitată cu emfază de înțelepți provoacă tulburări în ceaunul vieții? Asta dacă subiectele de doi bani ale zilei nu distrag atenția, așa cum căluții colorați și năzdrăvani din carusel mereu ne-au captivat, deși erau toți la fel, ceea ce-i direcția fiind emoția cu care-i copleșeam, ca la vederea exponatului unic dintr-un milion de copii, pe care noi îl luam de prototip sau protopop. Nu mai știu ce tip era, dar proto cu siguranță.

În rest, aștept să mă tulbur…

Niciodată nu mi-a fost ușor

sherpas-fund-8Niciodată nu mi-a fost ușor. Și poate așa și trebuie! De fiecare dată când încep un drum nou nu știu ce e aia calea dreaptă, lină și ușoară. De fiecare dată când a trebuit să fac ceva a trebuit să lupt, să lupt pentru mine ca și cum aș lupta chiar cu mine însumi. Și de multe ori am mai luptat și mai lupt și acum, chiar cu mine.

Niciodată nu mi-a fost ușor și poate de aceea am privirea străjuită de sprâncene ce se arcuiesc de fiecare dată când intru în contact cu cineva. Cum nu știu ce-s alea relații de pamplezir, din alea superficiale, precum o boare peste o baltă ce stă să sece, am mereu pretenții de la oamenii pe care mi-i scoate Dumnezeu în cale. În realitate, eu am pretenții doar de la mine și din acest motiv țin sus ștacheta, ca nu cumva să mă amăgesc că sunt cineva în forul meu interior, deși eu nici pe mine nu mă cunosc.

Niciodată nu mi-a fost ușor și asta am luat-o mereu ca pe o formă de a mă construi pe mine. Și poate din acest motiv pun atât de puțin preț pe atât de mulți și de multe. Când superficialitatea e la putere nimic nu e ușor, nici măcar să te bucuri de tine însuți. De fiecare dată când mă uit în urmă încă îmi mai simt colbul ce mi l-am ridicat în cap, așa cum uneori mi-i ridic pe cei ce nu au așteptări înalte de la ei înșiși.

Niciodată nu mi-a fost ușor și niciodată nu va fi altfel. Dar eu sunt împăcat cu asta. E o formă de cunoaștere. Tot ce te marchează, te definește, iar eu am început pe nevăzute să mă cunosc pe mine. Și ăsta-i darul cel mai de preț, că știu ce-mi va rămâne din lunga cursă către un moment când mă voi opri, dar bănuiesc că nici atunci nu-mi va fi ușor, dar măcar atunci voi putea să-mi limpezesc privirea lăsându-mă liniștit în voia lui Dumnezeu.

La ce folosesc mâinile

Tolsto

Observ și nu de puțină vreme, cât de mult au intrat mâinile în arta dialogului. Cum limbajul corpului spune atât de multe despre un vorbitor, oricare ar fi acela, tot mai mulți oameni studiază chestiunea, nu din dorința de a comunica mai bine ci dintr-o dorință mercantilă de manipulare sub diferite forme.

Mă uit la televizor și văd o impricinată fată vorbind despre evoluția prețurilor. Mă uit la ea și sunt uluit cât de multe lucruri poate face cu mâinile. La aproape fiecare cuvânt rostit închide în aer un arc de cerc. La următoarea propoziție își îndepărtează din nou mânuțele și, pe un ton profund afectat, de parcă de asta ține destinul tuturor neamurilor sale, mai cosește în aer vreo 5 bărăganuri pline cu grâu. Mâinile i se învârt, în ritmul turuitor al frazelor, de ai crede că avem de–a face cu două nunciaguri. Mi-e teamă chiar să nu-și…

Vezi articol original 246 de cuvinte mai mult