Foamea mea

ciorba-de-burta-cu-ardei-iute-si-smantana-la-casa-buniciiDe obicei, când se dă gongul amiezii, de piatră să fiu și tot mă apucă foamea. Și cum am un ambiț să nu depind de ea, indiferent de ceea ce fac, întrerup totul și-mi îndrept pașii spre un locaș alimentar, de obicei cu autoservire sau fără. De data aceasta, prin forța împrejurărilor am ajuns în preajma unui restaurant. Cum nu am mai trecut pe acolo de ceva ani, am intrat fără șovăire, gândindu-mă la o ciorbă ca la mama acasă, mâncată cu o ceapă roșie spartă de pumnul priceput al maestrului nostru bucătar, ce-și spune acum într-un mod simandicos și alterabil chef.

Deși bătea un vânt tăios, iar curtea spațioasă era mai mult goală, m-am ambiționat să ocup un loc la o masă din fier forjat și scaune așijderea. Cum geaca stătea bine lipită de corp, priveam episodul ca un fel de evadare în natură, la munte cum ar fi, unde ajungi să mănânci înconjurat de foioase, păioase sau feroase, depinde ceea ce îi prisosește omului nostru gospodar prin curte.

În cazul de față, doar o masă mai era ocupată de către 4 domni la vreo 60 de ani fiecare. Cum nu sunt de felul meu un tip prea sociabil, mi-am zis să-mi împing limitele un pic mai departe și m-am așezat chiar lângă dumnealor. Poate nu aș fi reținut nimic din conversația acestora dacă nu aș fi fost lovit de tonul molcom al celor patru comeseni, vorbă ce trăda o dedulcire la viața liniștită a unor persoane ce cunosc traiul acesta încă din fragedă copilărie.

Fiecare frază a lor, și să fi fost câteva sute sau mii rostite la acea amiază, mi-a dat senzația că asist la o discuție purtată de un Andrei Pleșu multiplicat de 3 ori. Fiecare din sexagenarii noștri vorbea rar, puțin apăsat, fără prea multe inflexiuni ale vocii și fără, mai ales, să se repete prea des în dizertațiile lor despre orice. Și dacă n-am auzit multe în timp ce-mi leorbăiam ciorba, atunci n-am făcut nimic. Fiecare subiect tratat, fiecare sticlă de vin roșu deschisă, erau tot atâtea pretexte de a trece nonșalant prin istoria România, prin geografia lumii, dar mai ales prin psihologia popoarelor, de la grecii ce s-au refugiat la noi după 1945, ca simpatizanți ai comuniștilor, până la rădăcinile udate de românism ale actualului președinte chinez.

Oricum ar fi fost, jumătatea de oră petrecută în rafalele vântului demn de coastele Atlanticului de Nord, mi-a dat o bună ocazie să-mi reamintesc la ce e foarte bun Bucureștiul, să descoperi acolo unde nici tu nu te aștepți noi prilejuri să te bucuri că în jurul nostru sunt atâtea motive de a inhala odată cu rafalele de vânt ceea ce civilizația românească a reușit să producă sub următoarele sale forme unice: oameni, locuri, fapte, în anul 28 al devenii noastre Capitaliste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s