Despre simțuri

beethoven_deaf_by_artigas-568x410Un singur simț îmi este indispensabil, auzul. De restul mă pot dispensa ușor. Uneori mă simt ca și cum n-aș avea decât un singur simț, auzul, căci prin el eu ies la iveală, prin el înțeleg lumea ce mă înconjoară și-mi strunesc gândurile pe un do major cât mai major. Mi-a fost dat să trăiesc atâția ani cu convingerea că toate simțurile sunt la fel de importante, dar m-am înșelat. Poți vedea, poți pipăi, poți gusta, poți vedea, poți vorbi, dar dacă nu auzi e ca și cum ai fi fără suflet. Prin auz eu mă conectez la lume, prin auz detectez oamenii care sunt într-adevăr oameni, prin auz mă liniștesc interior, căci pacea interioară o acordez mereu la sunetul tăcut al cunoașterii.

Acum socot că mi-am înțeles menirea, căci n-am să mă pot racorda la viitor decât ascultând ceea ce e de ascultat și ocolind ceea ce nu-mi dă nicio lecție. Stau acum și mă gândesc câtă energie am pompat în vedere și mai ales în cuvinte. Am crezut că am să fiu o parte din lumea înconjurătoare impresionându-mă de ceea ce văd și să intru în comunicare vorbind cu ea ca și cum m-aș asculta pe mine însumi. Dar nu a fost să fie așa. Imaginea contează acolo unde nu e decât zgomot, zgomotul ce ascunde abisul mediocrității, iar vorbele acolo unde mai e cineva de sedus și apoi de abandonat, ca pe o fecioară după primul ei contact cu lumea.

Așa că tac, evit să privesc și-mi încordez auzul să mă racordez cu lumea exterioară. Și nu știu cum se face dar auzul ăsta e surd și mut cu mine, nu mă ascultă și pace, căci el caută mereu frecvența pe care se pot asculta doar sunetele care contează, căci restul nu sunt decât mult zgomot pentru nimic. Și din acest motiv adesea nu aud nimic, nici măcar pe mine, nu înțeleg ce e în jurul meu, căci rapsodia sirenelor nu-l pot ademeni ușor pe Ulise ce s-a oploșit undeva în interiorul meu.

Cu cât îmbătrânesc mai mult îmi dau seama cât de importantă e tăcerea, ca o pauză între războaie, căci oamenii adevărați spun mai mult prin necuvinte decât un ipochimen al prefăcătoriei într-un tom mare cât un Larousse generos cu el însuși. E grea tăcerea necuvintelor, dar mai grea e prostia  asurzitoare care bâzâie ontinuu în jurul nostru în căutarea ascultătorilor gură-cască. Uneori nu sunt surd, deci exist! 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s