Romică – un om (omul nostru) necesar

Când l-am cunoscut l-am privit chiorâș, de altfel, eu privesc tot timpul așa. N-am avut deloc încredere în el. Faptul că se oferea să facă ba una, ba (pe) alta mi se părea foarte suspect. Oare ce anume ascunde? Oare de ce o face? Într-o lume în care aparențele înseamnă 99% din tot, comportamentul lui mi se părea scos direct din cărți. Așa că imaginea asta a tot persistat în mintea mea până am început, e drept, peste ani, să-l cunosc. Căci, așa ne este dat, ca tot ceea ce avem noi în cap despre un om anume să fie doar crâmpeie de amintiri ce zac în capetele noastre peste ani și care, puse la un moment dat, cap la cap, să formeze un tablou de mai mare groaza.

Apoi anii au trecut și am început să mă obișnuiesc cu felul lui de a fi, să accept ideea că nu întotdeauna cele mai grandioase intenții ascund gânduri perfide. Treptat, treptat, așa cum se întâmplă când te obișnuiești cu apa sărată ce ți-o servesc unii pe post de „milenara” Evian, am început să apreciez din ce în ce mai mult, dar nu știu dacă la adevărata lui valoare, tot ce aducea la pachet acest om numit Romică. Și că tot veni vorba de apă, de fiecare dată am apreciat ironia cu care-și asezonează discursul, dar în doze atât de mici de-ai crede că îți oferă un pahar cu apă, încât, la final, te simți chiar obligat să-i zici și mulțumesc. Și i-am și zis de câteva ori, chiar dacă adesea doar din priviri.

Nu m-am întrebat niciodată de unde îi vine starea asta, până la urmă de bine, nu m-am întrebat niciodată de unde i se trage această generozitate nemascată și asta deoarece tot ce e armonios nu trebuie scurmat cu bățul curiozității necurmate. De altfel, nici nu sunt în stare de așa ceva și nici nu mă interesează. Întotdeauna încerc să iau ce-i bun de la oameni, asta dacă ei oferă. Și de multe ori poate am luat fără să vreau, căci centrul universului lui e acolo unde liniștea trăiește neîntoarsă pe o parte, ca un cavaler Jedy – o fi Yoda?, o fi Chewbacca? – retras în așteptarea unui nou învățăcel, poate un nou Luke Skywalker sau Jar Jar Binks.

Cum nu pot să tulbur ce e de neatins în liniștea ce o reverberează, doar am stat și am privit uneori de la distanță și am admirat pe măsura înțelegerii mele și apoi m-am îndepărtat căci ceea ce nu pot reproduce mi-e clar că ne depășește. Și poate de aia am postulat o dată că el e un geniu al organizării, acest Albert Speer al nostru, fie-mi iertată comparația „exagerantă” de către cei ce pot înțelege asta, căci să le îmbini pe toate în doze echilibrate nu-i este dat oricui să poată. Acum, după ce anii au trecut, nici n-am spus dacă am încredere în el. Și nici n-am s-o spun! Și asta deoarece m-am obișnuit cu  paharele lui de apă, încât uneori simt nevoia să mă întreb candid: și dacă (n)-o fi așa?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s