Să mergi pe jos

peopleyouwillmeetonyourroadtosuccess0_1415105893_980x457De când s-a încălzit am început să merg mai mult pe jos. Așa fac de când mă știu. Cum prind un timp prielnic, cum nu mă poți dezlipi tălpile de asfalt. De parcă aș fi mobilier stradal, din ăla pe care primăria se screme an de an să-l generalizeze în tot orașul. De altfel, fac asta mișcare aproape zilnic. Dacă nu intervine ceva în mod fundamental sau dacă nu am planificată o ieșire, folosesc picioarele pentru deplasare. Cred că e mai bine pentru mine să merg chiar dacă locul de muncă e la vreo 7 kilometri de casă. Și să merg în fiecare zi ar putea părea o corvoadă, dar pentru mine e ca un exercițiu de meditație urbană.

E drept că-mi dau seama că e necesar să adopt un anume stil de mers deoarece simt cum mai ales pulpa dreaptă se încordează, cum anumiți pantofi lejeri mă bat la călcâie și mai ales care îmi strâng de să-mi scoată ochii din cap laba piciorului, ca-ntr-o menghină 100% din piele naturală. În rest, totul e bine. Distanța asta, de 7 kilometri, îmi permite să aleg mereu și mereu noi trasee, să aleg cu grijă clădirile și copacii care să mă adumbrească atunci când soarele se holbează din postul lui de observație la noi.

E drept că mai transpir, e drept că uneori pălăria mi se pare strâmtă, dar fiecare kilometru parcurs, fie dus, fie întors, mi se pare un lucru ce mă umple la final de energie. Și apoi, seara, când mă urc în pat, adorm pe orice parte, așa cum mă așez. Totul e să mă așez. Ciudat e că în toată această perioadă de mers pe jos, timp în care în jurul meu cei mai mulți m-au depășit învăluiți aerul condiționat al mașinilor, iar alții al căștilor moderne de bicicliști, n-am simțit nicio clip lipsa mașinii. Și asta m-a bucurat. E relaxant să știi că indiferent cât de utilă e o mașină tu nu depinzi de ea. Mă simt, cum să spun, ca un șofer de week end, și e așa de bine!

Să parcurgi zilnic 7 kilometri dus, 7 kilometri întors, fără să mai pun la socoteală cei unu, doi kilometri în plus, de la modificarea rutei, mi-au dat prilejul să mă împrietenesc mai bine cu orașul. Pe totul traseul meu știu ce se construiește, starea drumurilor, a caselor, cât și cea materială a oamenilor. Aici nu ar trebui să-mi fac multe griji, dacă ar fi să-i analizez doar după mastodonții pe 4 roți ce se lăfăie în dreptul porților sau a blocurilor cu terase adânci. Am ajuns să știu unde sunt copacii mai falnici, unde sunt florile cele mai frumoase, ce mai, unde sunt oamenii mai gospodari.

Și oricum ar fi, îmi dau seama cât de mult te ajută mersul pe jos. E ca o incursiune în viețile oamenilor, fără să-i deranjezi. E ca și cum aș face zilnic câte o fotografie a lor sau a lucrurilor lor (mașini, case, copaci, flori) și apoi le-aș derula cu viteză. Simt că fac parte din destinul lor, chiar dacă atât de marginal. Cu alte cuvinte, mă simt și eu părtaș la destinul lor, deși ei nu știu asta. Și e relaxant. Zâmbesc ironic, de fiecare dată când îi văd și-mi continui marșul prin oraș, așa cum poștașul are traseul lui zi de zi, an de an.

Dacă mai merg mult pe jos, s-ar putea ca asta să fie singura mea realizare. Simt cum îmi voi ține toate bolile la distanță, de se vor plictisi și ele să aștepte momentul cel bun să mă îmbrățișeze cu foc. Și oricum ar fi, ar fi ceva să mor sănătos. Totul e ca pe piatra mea tombală să stea scris, în loc de nume: „A mers mult pe jos. Să-L ierte Dumnezeu, nu știa ce face!”

Un gând despre “Să mergi pe jos

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s