Soarele

00ebh5i4nmgCum creștea ziua, cum își făcea de cap. Și cum își mai făcea de cap!… De soare vorbesc, firește. Ferestra camerei fiind spre răsărit, de la primele clipe ale dimineții mă trezeam cu soarele în ochi. Și nu scăpam de el în niciun chip. Lovindu-se de un dulap bine lăcuit soarele mă gâdila pe sub mustăți, pe obraji și pe frunte cu noaptea-n cap. Și asta în funcție de anotimp. Iarna mai apucam și eu câteva ore zdravene de somn, dar vara era crimă și pedeapsă. De pe la 5 eram smirnă, cu ochii cârpiți, cu somnul alungat cât colo de soarele cel insistent. Așa că nu mai aveam încotro și-mi puneam în funcție titirezul, căci asta am fost de când mă știu, într-o continuă mișcare.

Dacă plecam din casă, știu că nici nu-mi păsa de soare. Ziulica indiferent cât de lungă era, eu stăteam pe unde apucam afară, iar acest afară putea însemna oriunde, de la stadionul de fotbal, parc, zona veche a orașului, până la dealurile din împrejurimile acestuia. Și pe vremea aia, indiferent cât de mult mă pârguia soarele, știu că nu aveam nevoie de niciun unguent, de nicio cremă de luptă împotriva lui. Doar că mă tuciuream ușor, ușor și în câteva zile de bezmeticit pe oriunde mă întorceam acasă cu un aspect tractoristic, cu observația că pe vremea aia purtam doar pantaloni scurți și tricou cu mânecă scurtă, ceea ce-mi oferea posibilitatea să am membrele mai închise la culoare, ca un cățel ce dispunea de o culoare specială doar pentru picioare.

Știu că n-aveam nicio treabă cu soarele, ba chiar ne mai uitam din când în când la el, noi cei ce nu aveam stare. Pe vremea ai nu aveam frică de nimic, nici acum nu-s departe de asta, și nu vedeam pericol nicăieri, nici pe pământ și nici în cer. Eram mai ceva ca dacii… Dar despre soare vorbeam, care nu ne făcea nimic, terminam ziua așa cum o începeam. Dar, până la finalul zilei eram cu toții peste tot. Iar pe vremea aia niciunul dintre noi nu purta pălărie sau șapcă, niciunul dintre noi nu avea ochelari de soare cu diverși factori de protecție. Cei mai slăbănogi dintre noi aveau în cel mai bun caz ochelari de vedere și din ce îmi aduc eu aminte, cu lentila groasă cât un borcan de murături bine asezonat.

Dar nu conta! Pe vremea aia nu conta nimic! Nici soare, nici ploaie, nici căldură și nici frig. Totul era să ieși afară. totul era mișcare, iar restul erau detalii de care nu-mi aduc deloc aminte și asta în ciuda capacităților mele mereu încercate de memorare a lucrurilor importante din viața mea. Dar nu am de ce să mă plâng, căci amintirile de atunci aveau mult soare, cam ca la Creangă: ieși copile cu părul șaten (cum așa era atunci) și râzi la soare… Și ce mai râdeam, și ce ne mai desfătam!…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s