Despre umilință

humilityAm avut un vis noaptea trecută destul de ciudat. Dar ce zic eu ciudat, de-a dreptul nebunesc. Am visat că eram o persoană umilă. Eram o persoană ascultătoare, o persoană ștearsă care aștepta să i se spună ce să facă, pe unde să treacă strada, o persoană care avea frică de toți ceilalți. Marea problemă în visul meu era că toți ceilalți nu erau umili. Nu! Toți erau siguri pe ei, deciși, hotărâți, tratându-se între ei ca pe egali. Problema era că aceștia doreau să mă trateze și pe mine ca unul de-al lor, dar nu reușeau pentru că eu doream să fiu umil, să cunosc umilința supremă, deoarece așa îmi șoptea mie o voce în vis: umilința e totul în viață!

Peste tot pe unde mă duceam, cu oricine intram în contact, eram cea mai ștearsă persoană de pe fața pământului. Nu spuneam nimic neîntrebat, nu făceam nimic de capul meu. Făceam doar ce mi se spunea, spuneam doar ce mi se îngăduia. Mă ridicam și mă coboram de pe scaun la un semn. Astfel, eu coboram tot mai mult, mă apropiam de umilința supremă, pe care doream să o cunosc ca pe o formă de catarsis, ca pe o formă unică de nirvana, care să-mi releve esența vieții.

Și, în visul meu, zilele se scurgeau precum secundele în viața reală. Și cu cât dădeam dovadă de mai multă umilință cu atât fericirea din interiorul meu devenea mai mare, asta în contrapartidă cu atitudinea tuturor celor cu care intram în contact, care doreau să mă ajute, care-mi întindeau o mână de ajutor, deoarece, așa credeau ei, de la atâta umilință s-ar putea să sufăr atât de mult încât să nu mai pot fi om. Deoarece exista riscul ca ei să nu mă mai accepte în compania lor, a oamenilor, a societății în care demnitatea, capul ridicat, vocea răspicată și sinceritatea erau valorile fundamentale.

Doar că eu, pierdut în umilință, nu mai ridicam capul, nu mai deschideam gura, nu mai făceam nimic neîntrebat. Așteptam în poziția ghiocelului, a moluscăi ce se dorea gastropodă, să mi se arate calea în viață, drumul cel bun și decăderea deplină, deoarece așa îmi șoptea vocea interioară să fac, să simt, să cred, că doar prin umilința supremă voi cunoaște împlinirea totală în viață. Apoi, m-am trezit și mi-am adus aminte cine sunt și am zâmbit.

P.S. UMILÍNȚĂ, umilințe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ Smerenie față de divinitate. ♦ Slugărnicie. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva. – Umili + suf. -ință. Sursa: DEX ’09 (2009)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s