Aparițiile publice – în copilărie

colind-perioada-interbelicaȘtiu, atât cât îmi amintesc acum, că am avut parte încă din copilărie de apariții publice. Nu la vreun post de radio sau televiziune, nu în careul școlii ci tocmai la Cântarea României, pe post de cântăreț solo, în niciun caz cantautor ce călca pe urmele lui Mozart, ci un simplu interpret vocal, un urlătoare cum spun italienii, al unei melodii auzite la Cenaclul Flacăra, numită Căciula.  Știu doar, spre deosebire de acum, că orice formă de exprimare publică provoca în mine o mare emulație, o dorință de a vibra și eu la tot ceea ce se cânta, se rostea, se dansa oriunde vedeam ceva, pe scena unui teatru, la cinema sau la televizor. Ceea ce am păstrat de atunci e continua mișcare, una încă browniană, deoarece nici acum nu i-am înțeles rostul și încă îi analizez efectul.

Cert e că atunci când învățătoarea noastră a făcut selecțiile pentru Festivalul creat de Ceaușescu, eu am răspuns prezent, așa cum făceam atunci, din toată ființa mea, căci vedeam ca și acum în orice lucru, în orice om și în orice moment ceva funciar bun. Pe vremea aia, eram într-a patra, iar scoaterea în fața tablei pentru a spune lecția, pentru a recita o poezie sau pentru a cânta ceva producea în mine aceeași stare, asemănătoare cu cea de acum, să exprim, să spun, să transmit câte ceva din șuvoiul de energie ce mă transformase într-un titirez uman, într-o baterie fără de moarte, într-o flacără vie.

Spuneam, recitam, cântam fără cea mai mică emoție, fără cea mai mică urmă de îndoială. Pe vremea aia aveam numai certitudini. E drept că aceste certitudini erau cam scurte, dar nu lăsau loc la îndoială. Pe vremea aia nu știam nici măcar ce însemna emoția. De altfel, la fiecare fază la care am participat, pe școală și pe municipiu am fost brici. Starea de după ce cântam era aceeași cu cea de la început, una de maximă desfătare, deoarece luam totul ca pe o joacă, ca pe o aventură pe care trebuia să o trăiesc iar și iar, dar în fața a unui număr mai mare de oameni. Iar mie nici că-mi păsa.

Faza pe municipiu a avut loc la teatru, cu sala plină de copii, de părinți, de profesori, de activiști de partid, dar și de actori. Învățătoarea care era sugrumată de emoție m-a întrebat cu o față schimonosită, de parcă suferea în acea clipă un atac nervos, dacă am emoții. Nu cred că am răspuns pentru că nici nu înțelegeam cuvântul. Îmbrăcat ca un autentic țăran urban, cu o cușmă brumărie pe cap, am intrat și am cântat la un microfon mai mare decât mine, în fața a vreo 400 de perechi de ochi. Ca și atunci, nici acum nu-mi amintesc niciun ochi, deoarece fiecare vers cântat însemna o altă aventură care se petrecea chiar atunci, dar în mintea mea, în timp ce eu treceam din ce în ce mai departe. Nu știu dacă am cântat bine, nu știu dacă am răncălăit, nu știu am provocat disperarea celor mă ascultau, dar cert e că aceeași stare o am și azi, când, accidental, în loc să dau cu mopul dau din gură, în fața atâtor oameni.

https://www.youtube.com/watch?v=9HzTEyw1170

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s