De ce sunt indisciplinat

6007234-8956866Sunt o mulțime de motive, unele mai dihai decât altele, dar există unul, primordialul, care mă împiedică să fiu disciplinat, ba, pot spune, m-a predestinat la un destin diametral opus, ale cărui ponoase le mai trag și acum și la cum merg lucrurile, socot că n-am să-i fac socoteala prea curând. Nu știu ce înseamnă pentru unii filmul, dar pentru mine unul a fost ca un declic, ca o scânteie, ca o piedică pierdută a frânei și de atunci eu tot am luat-o la vale sau la deal, precum mi-a fost sorocul și de atunci mă tot zgâlțâi prin hăuri și hățișuri ca și cum n-aș mai avea nimic de trăit.

Și când vorbesc de film, mă gândesc la cel american în primul rând. Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine primul contact cu filmul, a avut loc acasă, în fața unui televizor alb-negr și a fost atât de puternic încât tot ce era înaintea lui nu se mai putea explica, nu se mai putea pune la loc, căci nimic nu mai era ca înainte și nimic nu mai putea fi altfel decât într-o continuă schimbare.

Aproape fiecare film era ca o viață trăită într-o altă dimensiune, căci făceam aproape seară de seară, atunci când se difuzau călătorii de aici oriunde și niciodată nu mă întorceam înapoi așa cum am plecat, ci mereu mai schimbat, mai transfigurat de mirajul cunoașterii. Și la câte călătorii am făcut, mă simt mai plimbat ca un marinar sau ca un pilot de avion, căci lumea mea nu a mai însemnat de atunci decât lumea mare, nimic nemaifiindu-mi strâin, ci doar un pic îndepărtat, până la o proximă călătorie aievea, ce atât de greu se pune acum în mișcare.

Apoi, a fost contactul prin cinematograf, acolo unde ecranul mare, lat și colorat, împrejmuit de întuneric, de scaunele de catifea și de pereții acoperiți cu lemn, mă făceau să mă simt ca într-o etuvă care mă teleporta, fără să știu, acolo unde nici cu gândul nu gândeam. Și am făcut multe călătorii de astea, barem că sălile s-au schimbat și că din dolby surround nu mă mai scot, dar eu tot nedespărțit de fiecare aventură pusă la cale fără știința mea, de eroii ce se vânturau pe ecran fără voia și dorința mea. Pe vremea aia nu aveam nevoie de culori, de povești, de muzici alese, ci doar de un mic impuls că să simt că toată lumea e a mea. Și mai e și acum, chiar dacă uneori nu-mi mai dau seama de asta.

Apoi, după ce am crescut destul de mult, a fost PRO TV-ul cu mirajul lui de început, când o mână de oameni neștiuți alegeau parcă cu penseta cele mai bune filme americane, de astăzi și orișicând, filme care de atâtea ori m-au făcut să rămân în urma lor precum personajele fericite de la sfârșitul filmelor. Filme pe care cenzura comunistă le interzisese înainte de 89 se revărsau seară de seară, ca un Amazon înainte de vărsare și eu nu mai conteneam să mă bălăcesc în ele, dansându-mi sufletul ca într-o Lambada fără de sfârșit.

Și acum, după atâția ani, după  ce-am fost un răsfățat al celei de-a 7 – a arte, oare mai poate fi explicat de ce sunt un indisciplinat? Mai e oare posibil ca un om căruia i s-au arătat din tainele lumii să mai fie ca înainte, cuminte în banca lui, în loc să hoinărească, Teleleu Tănase, aici și orișicând, ca și când disciplina nu e decât o formă răsturnată de exaltare emoțională și de căutare a frumosului prin curiozitate? Eu socot că nu, căci filmul a fost și este secunda mea de curtoazie pe care am dăruit-o lumii, așa cum pot, fără să-i cer nimic în schimb.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s