„Drama” făcătorului de bine

albert-camus-quotes-2Sunt surprins să constat că cei care întind o mână altora ajung în timp să sufere un proces de dumnezeire, de zeificare. Acești oameni au senzația că acea mână a lor întinsă valorează mai mult decât tot ceea ce a făcut înainte și după acel moment omul scos de necaz. Și cum să nu fie așa când aproape de fiecare dată când întindem o mână avem pretenții de la cel ajutat echivalente cu o robire morală. Pur și simplu, indiferent de ce anume va face ajutatul de serviciu, nimic nu va fi suficient, ba mai mult decât atât, acest lucru ne ofuschează, ca și cum binele făcut ne-a răpit nouă din viață, ne-a scurtat posibilitățile de a izbândi în ceea ce ne propunem, pe scurt ne face mai puțin oameni.

De multe ori cei care întind o mână au senzația că fără ei destinul oamenilor ajutați ar fi fost definitiv condamnate, uitând faptul că dacă nu erau ei, poate erau alții sau, în cel mai sigur caz, omul în nevoi s-ar fi ajutat singur, căci, nu-i așa?, nevoia e cel mai bun maestru de care poți avea parte. Oamenii care se dumnezeiesc singuri, care se ung singuri primii între egali uită faptul că și ei, la rândul lor, au fost în aceeași situație, poate și mai grea, că cineva, fără niciun fel de interes, i-a săltat acolo unde le era condiția, iar restul a mers de la sine.

Ceea ce uită toți cei ce suferă pentru binele pe care l-au făcut, e că ei sunt doar o virgulă în viața celor ajutați, că rolul lor a fost nu să ajute ci să nu împiedice ca un lucru bun să se întâmple. E ca și cum valoarea unui om nu ar fi dată de suma tuturor lucrurilor, experiențelor, învățăturilor sale, ci de ciocnirea accidentală și de scurtă durată cu cineva care are o problemă de rezolvat. Ei nu-și dau seama că nu au niciun merit în victoriile, succesele, momentele de fericire sau mulțumire ale celui ajutat, căci ajutorul dat nu a fost ceea ce-i lipsea acelui om ca să reușească, ci doar o câmpie acolo unde acesta se aștepta să se lupte cu un munte.

În esență, un singur lucru uită supărații de serviciu, că au avut ocazia să facă un bine nu pentru că îl puteau face, ci pentru că cineva i-a ales tocmai pe ei să facă asta, pentru că-l puteau face și asta pentru că fiecare bine pe care-l fac e o treaptă nouă ce o pășesc și ei pe drumul lor ce nu se deosebește cu nimic de cel al celui ajutat, căci și unul și celălalt s-ar putea să fie aceeași persoană, care e prea ocupată cu ea însăși ca să-și dea seama de asta. Până la urmă, singurul merit cu care se pot lăuda este că știu să se înconjure de oameni de valoare și în niciun caz că știu să-i facă aceștia  oameni de valoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s