Sub clar de lună

Ne sculam la 4 dimineața ca să prindem autobuzul de ora 5. De fiecare dată când știam că trebuia să plec din nou acasă mă cuprindea o neliniște vecină cu fericirea. Mă bucuram cel mai mult când era lună plină. Nu de puține ori pașii ne-au fost scăldați de lumina lunii, de respirația liniștită a nopții, de greierii ce nu se sinchiseau de noi, dar și de liniștea ce ne punea pe noi în centrul atenției.

Cu luna de-a supra capului plecam vreme de un kilometru spre stația de autobuz. Peste tot se vedeau dealurile acoperite de păduri, casele și grajdurile adormite și ici și colo câte un bec uitat la poartă aprins. În rest, eram doar noi și luna. Totul era luminat, totul era bine conturat, de parcă am avea de-a face cu o lume doar a formelor. Ajunși în stație așteptam autobuzul a cărei siluetă o zăream cum cobora de deal, șerpuind spre noi într-o parabolă aproape perfectă.

Bunica ne săruta, iar noi urcam în autobuz, locala, așa cum i se spunea. Scaunele de lemn era în mare parte neocupate, semn că nu era la acea oră matinală niciodată prea mulți călători. Profitam de ocazie ca să mă așez pe primul rând din dreapta șoferului. Dacă aveam noroc și un pic de curaj ajungeam chiar lângă șofer, pe cutia care acoperă accesul la motor, învelită bine într-o pătură. Nu știu cum se făcea, dar toți șoferii aveau acolo o pătură. Semn de bunăstare, pesemne.

Instalat confortabil lângă șofer, simțind zumzetul motorului diesel, antic și de demult, până în creiere, priveam cum fiara învechită și ruginită înghițea kilometri într-un zgomot profund. Învăluită de lumina lunii șoseaua părea o gumă de mestecat de care cineva tot trăgea din față, de nu mai ajungeam să-i vedem capătul.

Priveam înmărmurit în toate părțile. Colo la cuiburile de berze de pe stâlpii de curent electric, colo la apele ce străluceau și însoțeau autobuzul o parte din drum, până când neîntrebat șoferul a virat la stânga sau la dreapta, asta nu mai țin minte, pentru a ajunge la oraș. Cu cât ne apropiam de destinație cu atât se lumina mai bine, iar autobuzul se popula de lumea satelor pe drum ei spre oraș.

Acum, când anii au trecut, iar motoarele nu se mai acoperă cu pături, privesc prin parbriz la drumul ce mi se întinde la picioare și savurez lucrarea Domnului ce strălucește sub luna plină. Acum, nu-mi mai iau rămas de la bunica, ci hălăduiesc sub clar de lună, așa cum o știu de când ne era nouă tovarăș de drum, spre casa noastră dragă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s