Oamenii serioși

247563af8ff01142d4f552f87851071cE o specie de oameni, oameni cu care mă mai lovesc și eu din când în când și de care fug ca dracul de tămâie, foarte serioși. Indiferent de context ei sunt serioși. Indiferent de situație au același chip sacerdotal, aceeași înfățișare serioasă, aceeași atitudine de sobrietate totală, ca și cum tu ai avea de-a face cu un moment față de care soarta lumii ar părea un moft.

Să te ferească Dumnezeu să faci o glumă atunci când ești în compania lor sau măcar să schițezi un zâmbet că te-ai ars. Ți-ai dat singur foc la valiză, deși tu ai doar un rucsac. În fine, oricum ai da-o, acești oameni nu pot fi mulțumiți în niciun caz.

Am așa o senzație de catifelare că acești eroi ai tristei figuri nu pot fi mulțumiți niciodată. Sunt acea categorie de oameni care tânjește după recunoașterea celorlalți, după afecțiunea celor din jur și nu știu cum să se bage mai bine în seamă fără a părea ridicoli decât prin foarte multă seriozitate. Cum la mine seriozitatea e ceea ce-mi rămâne ca rest după ce am râs de mine sau de cine apuc, a sta în compania unor așa serioase persoane reprezintă chinul suprem.

E ca și cum m-ai condamna la o moarte lentă și de aceea ca formă de apărare încep să-mi dezvolt din ce în ce mai mult eul interior. Ei mă învață cum aș putea trăi ca Moise în pustiu, înconjurat doar de jivine, căci, așa se pare, când te simți singur îți dau târcoale jivinele.

Și cu toate acestea, ce n-am încercat spre îmbunarea serioșilor de serviciu. Am făcut glume, am zâmbet, am întins brațe, dar tind să cred că voi sfârși prin a întinde pumnii spre fălcile celor extrem de serioși. Deși nu sunt mulți, comportamentul lor de inchizitori ai dreptei linii de urmat îi face să pară ca sunt cu miile, atât de mult otrăvesc atmosfera din jurul lor.

Marele nostru noroc e că îi recunoști repede, deoarece sunt slugarnici până la Dumnezeu față de cei mari, nu știu decât munca, munca și iar munca, iar pe cei mai jos decât ei îi consideră niște plebei numai bine de biciuit cu biciul gros al neîncrederii stăpânului în vita care nu se îngrașă suficient de repede.

Dar eu nu mă las, ci lupt. Lupt prin evitarea acestor persoane până la ignorarea lor deplină, deoarece mi-e tare teamă să nu uit să râd. Să râd de ei, de mine și în general de tot ce mișcă. Și dacă nu râd, și dacă nu zâmbesc la ce bun să mai fiu? Așa să-i ajute Dumnezeu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s