Dacă vii dinspre Sibiu, e o plăcere, cel puțin până ce treci de Mediaș și intri în județul Mureș. Până acolo drumul parcă e tras în unt, nici nu simți cum mergi. Ai zice că a dispărut frecarea dintre roată și drum și s-a inventat pe bune levitația. După ce ieși din județul Sibiu, atunci să te ții. Dacă-ți plac cursele de mașini off road, atunci acolo e de tine. E ca și cum ai fi intrat pe un drum special creat pentru testarea și omologarea suspensiilor, dar și a masajelor de mare calitate pe lungi trasee. Drumul e plin de suișuri, de coborâșuri, de viraje la stânga și, când te-ai plictisit de cele la stânga, de viraje la dreapta. Tu ca șofer parcă ai avea baterii, nu-ți stau mâinile o clipă, le sucești, le răsucești în toate direcțiile, iar mâna dreaptă învârte schimbătorul de viteze, mai ceva ca un mixer de calitate maioneza delicioasă. De picioare ce să mai zic, mai ales de stângul, săracul, că de la atâta apăsat pe ambreiaj i-a mai crescut un strat de calciu taman între degetele 2, 3 și 4.
Nici nu apuci să admiri peisajul, deoarece te simți ca-ntr-un montagne russe făcut de Dumnezeu, adică imposibil de descris de către oameni. Am omis să spun că tot drumul de intrare în județul Mureș are numărul maxim posibil de petice de asfalt. Dacă se mai pune unul, mi-e teamă că drumul o să explodeze și în loc de șosea vom avea un canion de străbătut cu ce apucă fiecare, dar numai cu mașina nu.
Odată ajuns în Târgu Mureș te minunezi de urbea civilizației maghiare la care și-au adus și românii contribuția în ultima sută de ani. Centrul seamănă leit, deși e mult mai mic, cu Clujul. O piață rectangulară e flancată de două biserici de mari dimensiuni, una românească și una ungurească, ce se privesc ca doi pistolari în așteptarea gongului final. Piața e păzită pe toată lungimea laturilor mari de terase, care încă de pe la 10 dimineața sunt pline de credincioși ai paharului. Se vorbește de toate, dar mai ales maghiara și în special româna. La fiecare ungur există cel puțin doi români ori invers. Chioșcurile de ziare vând te toate, mai puțin ziare, în schimb pe toate vitrinele tronează reviste de la toate marile publicații, exact așa cum orice localnic ar vedea pe oricare din podurile care leagă Pesta de Buda.
Imediat după biserica românească, într-un unghi aproape echilateral se înalță un drum ce duce drept la vechea cetate a maghiarimii de prin părțile locului. Arată destul de bine și pentru cei ce nu vor să fie snobi o pot vedea pe aceasta în detrimentul London Tower-ului. Atât pe din afară cât și pe dinăuntru, cetatea geme de refaceri sub diferite egide: UNESCO, UE etc, nimic nefiind lăsat la voia întâmplării, nici măcar omniprezentele terase pentru odihnit turiștii și golit buzunarele oricărui gură cască.
La plecare, există un drum județean, 151D, o mândrețe și o expresie vie cum poți face o șosea cât mai strâmtă, astfel încât atunci când te intersectezi cu o altă mașină trebuie să cobori cu o roată prin șanț, ca și cum ai da bună ziua, închinându-te, unor înalți grofi, nobili sau ce-or fi aceia de prin fața locului. Oricum ar fi orașul, acesta rămâne reținut atât pe retină cât și pe circumvoluțiuni ca un loc în care o civilizație și-a fixat acolo un picior încălțat în cizme ungurești și când vremea s-a mai trecut, s-a trezit că poartă nădragi românești.
Tolsto 
A republicat asta pe Tolsto.