Locala

transportul-public-de-persoane-din-bucuresti-pe-vremea-comunismuluiDacă aș fi avut confortul de acum, drumul spre bunici făcut fie vara, fie iarna, nici nu l-aș fi simțit. Aici mă refer în special la mijlocul de transport, autobuzul, locala cum era numita ea, atunci. Pentru mine, fiecare deplasare cu autobuzul era ca un transfer în timp și asta nu atât datorită discrepanțelor dintre oraș și sat, ci mai ales datorită oamenilor care populau acea locală. Încă de la plecare, din autogară, mă lovea vizual și olfactiv imaginea satului nostru românesc. De la autogara care parcă era în flăcările iadului și până la autobuzul care se hâțâna încet spre peronul de plecare, totul mi se părea decupat din partea SF a realismului socialist.

De fiecare dată se crea o grămadă dezordonată, ca la rugby, din care ieșeau câștigători cei mai iute de picior și mai cu gabaritul mai depășit pe post de lance a înaintării. Era un adevărat spectacol să vezi cum această grămadă însoțea ușa din față a localei pe ultimi săi 30, 50 de metri, până la peron, deoarece exista oricând posibilitatea ca șoferul să oprească drept în stradă. Era ca și cum în autobuz era deja o mare vedetă, iar noi, ziariștii care doream să-i luăm un interviu.

Odată urcat erai sigur că ai renunțat la orice formă de intimitate, asta mai ales dacă nu găseai niciun scaun liber. Totul era plin ochi, cu tot ce se putea lua, cumpăra, smulge, rupe sau chiar fura din oraș, pentru a fi dus la țară spre o ulterioară utilizare sau comercializare. Erai învăluit din toate părțile de ultimele alimente îngurgitate, la loc de cinste stând la mai toți călătorii ceapa și usturoiul, de unde trag concluzia ca după o călătorie cu locala puteai considera că ai beneficiat de o sfeștanie moca, mirosul nemaieșind de obicei decât prin lepădarea definitivă a hainelor pe care le-ai purtat în locală. Te lepezi de haine? Mă lepăd!

După ce șoferul se asigura că locala e plină ochi și că nu mai poate coborî nimeni, deoarece nu ar mai avea pe unde, cu un ultim efort colectiv ușa din față era închisă cu icnetele de rigoare ale celor aflați pe scară, pentru ca apoi autobuzul să se pune încet pe drum. Umflat ca un cimpoi, autobuzul care lega orașul de sat se deplasa ca o madamă echipată cu mai multe rochii. Pe drum nu te mai gândeai la nimic, deoarece fizic și psihic înțelegeai ce înseamnă dispariția claselor și la ce nu e bună intimitatea, deoarece cu toții eram o apă și un pământ, mai ales o apă, dacă aveam ghinionul să mergem cu autobuzul vara. Cum pe vremea aia eram slab, bine, nici nu știu de unde mai puteam elimina atâta apă, spre ruginirea completă a mastodontului de metal.

Ajuns la destinație, extracția din mulțimea pestriță se făcea destul de greu, obligând mai multe persoane care stăteau înfipte în coastele noastre să ne facă loc. Odată coborât viața mi se părea mult mai frumoasă, ca și cum comunismul ar fi biruit pe deplin la orașe și sate, verificându-mi organele interne dacă erau toate acolo, pe pozițiile de dinainte cunoscute. Odată călătoria sfârșită totul părea idilic, inclusiv privata din fundul curții, unde nici împăratul nu s-ar fi dus neînsoțit de frica mirosului și a aspectului ancestral. Idilice erau până și vacile trecute în mod benevol și autonom prin propriul lor gunoi, ceea ce le dădea un aspect de copaci corodați. Iar în rest era doar o viață inodoră, incoloră și insipidă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s