La pas prin București

1-probabil-calea-grivitei-1968Ce e mai minunat decât să cunoști un oraș bătându-l cu piciorul și nu oricum, ci tocmai vara, când simți că te faci una cu natura cea prea încinsă la propriu și la figurat. Să presupunem că lucrezi în București și să continuăm presupunerea cu domiciliul care tot în București este. Oricum s-ar zice, nu te-ai ajuns, nu locuiești în brâul de case ridicate dincolo de centura capitalei. Brâu, centură, o adevărată onomatopee croitorească. Ce mai, un adevărat haute couture arhitectural.

Deci, locuiești în oraș și uneori, atunci când mai mulți factori sunt îndepliniți, te deplasezi pe jos spre locul de muncă. Te bucuri nevoie mare că drumul cel mai scurt este pe marile artere, unde mașinile frumos încolonate pe mai multe șiruri se zbat să străbată orașul, așa cum se chinuie sângele să-ți irige creierul bătut de soare și de soartă. Prin urmare, alegi rute alternative, pe străzile secundare. Chiar te bucuri că Ceaușescu nu a sistematizat tot orașul, altfel ai fi fost nevoit să mergi doar pe magistrale. Pur și simplu deplasarea ta prin oraș, pe o axă imagină nord-sud, e ca o trecere în revistă a tot ce are capitala mai frumos: oameni, locuri, fapte în anul 26 al devenirii noastre capitaliste.

Fiecare străduță e o dovadă vie că bogăția s-a născut la oraș și că nu vrea să moară nicăieri, nici măcar la sat. Casele arătoase, cu porți monumentale și mașini așijderea, îți amintesc unde te afli, dar nu și de unde te tragi. Noroc că din loc în loc sunt case încă neretrocedate, ca o dovadă vie că peisajul poate fi dezolant și fără un eventual măcel. Frumusețea supremă cu delăsarea totală fac un melanj ce-ți demonstrează că de la superb la infect nu trebuie să faci niciun pas. Nasul îți stau mărturie că le-ai mirosit pe toate, iar pielea și hainele, prin ce noxe ai trecut. De altfel, dacă ai vrea, ai putea să te oferi drept mostră a sănătății orașului. Nu e nevoie de nicio analiză carbon 14 – încă n-ai murit – ci e suficient să ți se ia probe de pe piele. Ar îngrozi pe oricine, de aceea tu nu dorești să știi prin ce ai trecut.

A trece prin centrul istoric, pe aceeași axă nord-sud nu e o problemă. Cel puțin pentru edili. Casele de toate culorile, mai mult leșinate decât vii, stau să ți se sprijine pe grumaz. Străzile înguste, pe mijlocul cărora se lăfăie gurile de canalizare, îți reamintesc ce au mâncat riveranii în ultima sută de ani. Vechimea locului și a mâncării, dincolo de orice garanție, te determină să te grăbești, nu de alta dar asigurarea de viață nu-ți garantează viața. Ignori soarele care dogoare liniștit și te grăbești să-ți termini traseul, ca și cum ai fi călătorit în toate timpurile posibile, mai puțin în prezent.

Ajuns la locul de muncă te feliciți pentru el și te gândești dacă cineva are nevoie de adrenalină, tu având în exces. Totuși, nu întrebi pe nimeni, deoarece nu vrei să-i sperii cu mersul tău pe jos. Or să creadă că te dai mare. Cine ești tu să mergi pe jos? Ce vrei să demonstrezi? Chiar așa! Chiar nu-ți mai ajunge nimeni cu prăjina la nas? Pe bune?! Așa că îți imaginezi că ai venit cu mașina, cu aerul condiționat pornit, îmbrăcat la patru ace. Iar îți imaginezi? Și așa de mult? Dar cine te crezi? Hai că ești culmea!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s