Acei oameni

d5Nu știu cum se face dar sunt un magnet pentru cei care-și doresc să reușească în viață. E adevărat că acești oameni mă disprețuiesc – chiar nu dau 2 parale pe mine – și cu toate acestea mă cultivă. Simplul fapt că sunt cunoscut ca un cal breaz, asta-i face să se gudure pe lângă mine ca să afle secretul. Nu există niciun secret. Nu am făcut nimic deosebit, ieșit din comun, ci am fost doar eu, într-un amestec mai mult mai puțin îngroșat de curiozitate. Căci curiozitatea e mama noastră cea adevărată, cea care ne face fără astâmpăr și de fiecare dată când înaintăm pe o cărare nouă – ce nu duce către poienița cu retribuție maximă – să ne minunăm de câte lucruri e în stare natura, natura umană.

Pur și simplu am morbul cărărilor bătute, al unanimităților excitate, al încrederii oarbe și al supunerii totale. Nici nu trebuie să fac nimic. E suficient ca lumea să o ia cea, ca eu să mă deplasez hăis și atunci când lume galopează hăis, eu să merg la trap cea. Nu am atracția uniformității și nici a modelelor consacrate pentru că știu că eu nu am calitățile celor care au reușit deja, ci cu totul altele. Și, prin urmare, dacă aș vrea să fac exact ca ei, nu-mi va ieși taman la fel, pentru că mie îmi lipsește ce au ei și asta pentru că suma experiențelor mele nu are cum să fie aceeași cu acestora sau a oricărui altuia, pentru că oamenii sunt diferiți, chiar dacă ar fi siamezi.

Prin urmare, când cineva mă cultivă, îmi cântă cântece de vulpe în speranța că am să scap brânza corbească din plisc, am să le comunic că eu nu scap nimic pentru că ceea ce dețin – laptele coagulat – nu se potrivește dietei lor. Căci asta e problema cu cei ce vor neapărat să ajungă și să se ajungă, nerăbdarea. Vor repede, ca și cum viața ar fi cuplată la un cuptor cu microunde: pui dorințele în cuptoraș și mintenaș te-nfrupți din pop cornii încă nedespănușați de pe știulete. Geaba alergi după succes! Succesul e o himeră, iar succesul adevărat e să-i vezi pe cei din jurul tău mai buni, mai drepți, mai liniștiți azi decât erau ieri și mâine mai bine decât azi. Dacă i-ai liniștit chiar și cu o câtime, poți să spui că ai avut succes. Restul e pierdere de timp.

Și chiar în condițiile în care pun garduri între mine și ei, îi privesc chiorâș și c(l)inic, ei tot vor să ajungă la mine. Pentru ei e ca o formă de umilință supremă, să intre în contact cu descreieratul, pentru ca apoi, când se-ndepărtează, să-l înjure copios. De fiecare dată mă port la fel: rece, distant, neîncrezător și cu gândul la Cel de Sus, gândindu-mă mereu de ce mă încearcă intersectându-mă cu asemenea eroi. Căci asta face, mă cumpănește, trecându-mi veșnic pe la nas tocmai arhetipul omului ce nu am fost, nu sunt și sper să nu apuc lucind să fiu. Și încă ceva: nici eu nu vă iubesc! Măcar suntem chit!

Și iar am să primesc sfaturi…

Anunțuri

2 gânduri despre “Acei oameni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s