Ființa

confuzExistă o ființă pe care nu o suport de nicio culoare – una din numeroasele ființe aflate în această ipostază -, ființă care mă plictisește cu existența ei pasageră. Cum mă vede cum își exagerează bucuria revederii, deși nu există nicio bucurie, pentru că nu există nicio revedere. Pur și simplu e un dat să mă întâlnesc cu ea. Și ființa asta nu face decât să se muleze după alte ființe cu care interacționează. Ea nu are niciodată o opinie proprie și personală ci îmbrățișează ceea ce tu spui. Ființa din poveste crede că dacă zice cum spui tu, dintr-o dată devine mai agreabilă și mai frecventabilă. E ca și cum noi toți ceilalți am fi niște proști și nu ne-am prinde de ceea ce vrea.

Și uite că într-o zi, ființa despre care chiar acum scriu, m-a abordat pe un ton de amiciție ce părea că vine din antichitate și care se va pierde undeva în negura veacurilor, cerându-mi, nici mai mult, nici mai puțin, decât să-mi dau cu părerea despre ea, căci eu sunt așa pe și dincolo, adică un om sincer. M-am simțit un pic în încurcătură, mi-am tras ridurile frontale de rigoare, mi-am mijit ochii și pe un ton lipsit de încredere i-am zis: crezi că te ajută la ceva? Că, da, vezi tu, zice ființa, am primit din mai multe direcții feedback-ul că resping feed-back-ul. Haida de, am zis eu! Și crezi că dintr-o dată ai să-l accepți? Nu știu dacă te ajută și apoi vrei să nu mai vorbim? Parol, să mă-ngropi, țățico, spune-mi, a gângurit aceasta, mimând o curiozitate extremă. Bine, i-am zis eu, dar să nu spui apoi că nu te-am avertizat.

Uite cum stă treaba. Din punctul meu de vedere totul pornește de la nivelul încrederii în forțele proprii, iar în ceea ce te privește, încrederea în forțele tale tinde spre mulțimea vidă. A încercat să bareze, dar i-am zis: m-ai rugat să-ți spun, acum rabdă! Nu ai cum să ai încredere în forțele proprii atâta timp cât nu te folosești de calitățile native, cele cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Fiecare om are ceva în cantități mai mari. Acelea sunt atuurile sale, sunt armele cu care el ar învinge pe oricine. Dar noi, în dorința noastră de perfecțiune, când ne analizăm, vedem doar ceea ce nu ne place la noi și din acest motiv încercăm să dobândim niște atuuri care sunt, ca să zic așa împotriva naturii.

În plus, pentru că ne raportăm mereu la cei din jurul nostru, vrem să fim și noi ca ei, dacă ei sunt cool, mari, puternici și așa mai departe. Și din acest motiv uităm total de calitățile noastre intrinseci și vrem să importăm altele, care sunt la modă. Dar uite că nu merge așa! Ceea ce nu ai din născare, putem zice că nu există. Și acest eșec, că eșec este să folosești ceea ce nu ai, ne supără, ne deranjează, ne distruge încrederea în noi, pentru că noi conștientizăm faptul cum suntem priviți în lumea exterioară. Cu alte cuvinte, ca să nu-ți lungesc extazul disperării, atâta timp cât vei încerca să fii ceea ce nu poți, atâta timp cât nu ai să te folosești ceea ce ai din belșug, ai să fii o ființă profund nefericită, neliniștită și dependentă de părerile altora, iar acei „alții” sunt doar cei care contează în universul tău de valori inversate.

N-am mai continuat deoarece fața ființei exprima un dispreț la pachet cu o deziluzie amară. I-am spus exact ceea ce știa și ea despre dânsa, dar se pare că paharul cu cucută nu poate fi băut dacă nu ți-l îndeasă altcineva pe gât. Mi-am asumat acest rol de gâde, deși știam că nu-i făceam niciun bine, dar, uneori asta e. Și mai știu ceva. Atunci când ai nevoie de părerile altora, faci cea mai bună demonstrație că nu ai încredere în tine. Acum m-am mai pricopsit cu o iubire sinceră inversată. Dar asta e! Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.

Anunțuri

8 gânduri despre “Ființa

  1. Ei bine, tot ai făcut bine ceva. Ai scăpat de o sursă de enervare. Sau iritare. 😬 cât despre încrederea în sine, uneori și părinții sunt de vină fiindcă le taie aripile din fragedă copilărie viitorilor adulți.

  2. esti rau, e de preferat sa taci decat sa insulti fara rost …. daca poti sa ajuti pe cineva intr-un mod decent….. daca nu … se numeste a face rau pentru propriul orgoliu ….ok….

    1. Nu e insultă, e forma mea de răspuns la ipocrizie. Oamenii ăștia nu știu cum să ți se mai bage mai bine pe sub piele, crezând că un zâmbet și o vorbă bună le pot ascunde falsitatea. Și la câți ipocriți ne înconjoară…

      1. daca esti 100% sigur … eu ma comport diferit cu toata lumea, pentru ca fiecare e unic, si nu sunt ipocrita, si vorbesc cu toti oamenii frumos, chiar daca situatia ar cere altceva, si pt ca nu imi place sa arunc cu pietre nu inseamna ipocrizie, desi altora li s-ar parea normal ca solutie …. si pe baza de feedback a evoluat lumea …. normal zic si eu din lumea mea…. si si si ….si si sisi 🙂 …. nu e corect sa vb de cineva care nu e prezent, sau sa dezbati conversatia pana se termina, concluziile sa fie pe ambele parti….si era vorba tot de viata…fiintei…ca daca dorest sa eviti pe cineva mai bine zici „trebuie sa ajung urgent undeva” sau „nu am timp, altadata” , etc…

      2. Deşi nu sunt de acord cu punctul tãu de vedere, totuşi îl respect şi din acest motiv ţi-l public.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s