Și mâine e o zi să ne împăcăm cu noi înșine

5766057756_169681f5bf_oUnii oameni s-au răcit față de mine. Poate cândva ne-am intersectat prea mult. Poate cândva i-am ajutat așa cum am putut și, apoi, am uitat. Și ei, ca să-mi răspundă cu aceeași monedă, m-au uitat. Dacă odată, cândva, acest lucru m-ar fi durut, acum îl tratez cu maximă lejeritate. Nu-mi mai provoacă mâhnire, angoasa nerecunoștinței sau sentimentul inutilității. Între timp am descoperit că cel mai important lucru e să nu mai am așteptări. Și asta nu înseamnă înstrăinarea de ei, ci doar înțelegerea faptului că noi, oamenii, suntem ființe atât de complexe încât, în ciuda deșteptăciunii noastre, ne e imposibil să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții, dar mai ales pe noi înșine.

Și nu știu cum s-a întâmplat sau de ce, dar din clipa în care nu am mai avut nicio așteptare de la oameni, în clipa aia am început să-i văd în toată splendoarea lor și să-i îndrăgesc într-un mod platonic. Și oamenii sunt frumoși. Și din clipa aceea am simțit o dorință inexplicabilă de a-i ajuta, dar nu așa cum își doresc unii dintre noi, încolonați, cu forța, ci într-un mod conștient, fără a cere nimic în schimb. Și tocmai de aceea sentimentul care-mi umple carapacea e unul de deplină satisfacție, căci ce e mai frumos decât să-i ajuți pe cei ce bezmeticesc prin viață. Și, har Domnului!, mulți mai sunt!

Nu mai vreau nimic de la oameni tocmai pentru că mi-am dat seama că liniștea mea nu vine din interacțiunea cu ei, din nevoia intrinsecă de a face un negoț cu sentimente, părți sociale, ci din acceptarea realității că fiecare din noi viețuiește cu sine însuși. De aia, cînd privesc în oglindă, zâmbesc. Îmi place locatarul.

Tocmai de aia spun că unii oameni m-au uitat. Și nu e nimic ciudat în asta. Nici nu ar fi putut fi altfel atâta timp cât nu s-au liniștit pe ei. E greu să te mai gândești la alții când propria viață îți vâjâie prin fața ochilor. De aia eu îi accept așa cum sunt și nu-mi doresc decât să-i ajut atunci când își vor aduce de mine aminte. Nu știu când se va întâmpla asta, dar mie nu-mi pasă. Măcar știu unde vor ajunge. La ei înșiși. 🙂

Anunțuri

12 gânduri despre “Și mâine e o zi să ne împăcăm cu noi înșine

  1. bine zici. asta am ales si eu sa fac de ceva timp..linistea si fericirea interioara vine mai ales atunci cand nu ai asteptari de la nimeni si ajuti fara sa ceri nimic in schimb ! 😉

  2. Tolsto, ce faci cu cei care nu te uita si stiu ca se pot juca cu sentimentele tale? Eu nu pot fi asa zen chiar daca imi place locatarul din mine si ii accept pe ceilalti asa cum sunt, cred ca unii locatari trebuiesc tinuti la usa oricat ar tipa de tare ca au nevoie de mine.

  3. Sa luam in calcul si posibilitatea ca omul ajutat ascunde in suflet o problema de natura psihologica, si anume sentimentul permanent de inferioritate fata de cel care l-a ajutat. Astfel, pentru ca e incapabil sa faca fata acestui sentiment, ori de cate ori da de omul care l-a ajutat, opteaza, ca sistem de aparare, la a fi pasiv, unii devin ingamfati, altii indiferenti, etc. Fiecare om isi construieste un raspuns diferit. Adica, idea este sa nu fim ostili si sa punem o stampila, ci sa ne intrebam ce ascunde omul dupa felul sau de raspuns? 🙂

    1. Dacă ajuți, e bine să nu ceri nimic. Și ca să eviți stânjeneala, e bine apari cât mai rar în viața acelui om, căci ai și tu una, iar oamenii sunt mulți 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s