Podul spionilor – filmul

Eu nu văd filme, eu văd doar actori. Mi-am dat seama de chestia asta atunci când mi-am pus întrebarea de ce pot să văd un film iar și iar. Înarmat cu același gând am fost azi la film, să-l văd pe Tom Hanks, în Podul Spionilor. Îl știu pe respectabilul actor de mult timp. Dacă ar fi să dau înapoi filmul propriei mele vieți, prima dată l-am remarcat în serialul Taxi, filmat prin anii 70 și difuzat de ProTV, în anii 90. Ceea ce mi-a atras mereu atenția la el e acea liniște interioară pe care o degajă, liniște interioară ce parcă ar spune că el joacă din plăcere și nu pentru a convinge pe cineva că e bun. Poate acesta e și secretul succesului în viață, să nu obții confirmări de la ceilalți, ci să faci ceea ce știi tu mai bine. Poate, cândva, și Leonardo DiCaprio ori Tom Cruise va înțelege că talentul nu ține de cât de șocante sunt subiectele pe care le joci, de crizele de nervi de la fiecare interpretare, ci de o anume împăcare cu tine însuţi pe care să o degaji. Sper să fiu în viață când va înțelege și Leonardo asta, cât despre Tom, nu-mi fac iluzii. Să vedem cine moare primul…

Să revin la film. În sală, chiar lângă mine s-a așezat o familie cu 2 băieți, de vreo 8, 9 ani. De la început tatăl le-a spus că nu e genul de film pe care băieții îl gustă, dar, pentru că au insistat să vină și ei, el are pretenția ca aceștia să stea cuminți și la final să-i spună ce au înțeles. Apoi lumina a devenit difuză și, după calupul de reclamă și promo-uri la următoarele filme, a început filmul. Cum n-am povestit în niciun articol filmele pe care le-am văzut, nu am să o fac nici acum. În schimb, subiectul mi-a adus aminte că azi e Ziua Republicii, 30 decembrie. Bănuiesc că în afară de mine și de bătrânele șandramale comuniste, nimeni nu mai știe ce semnificație are ziua de azi. Mă bucură mult faptul că, deși trăim într-o republică, noi am restituit în draci oricărui șarlatan urmaș al familiei regale, fie direct scoborâtor din stirpea lui Carol I, fie bastard al urmașilor lui. Noi uităm un singur amănunt, că în 1866, când Carol I a venit în România, acesta a coborât de pe vas cu mâna înfiptă direct în cur – adică era sărac lipit pământului – și tot ceea ce-au recâștigat urmașii lui după 1989, nu le-au aparținut niciodată înainte de 1866. Dar, deh, așa suntem noi, darnici, că avem de unde da totul tuturor veneticilor.

Dar să revin din nou la film. Trecând peste subiectul tratat, e de remarcat jocul convingător al spionului sovietic, interpretat de Mark Rylance, de care nu-mi aduc aminte din niciun film, dar care a fost convingător până la Dumnezeu și înapoi. Nu regret că nu l-am mai văzut până acum, dar voi fi atent să filmele lui viitoare, pentru că are ce transmite. Rar mi-a fost dat să văd un actor care să pară prăfuit, obosit și aproape mort și să spună atât de multe prin jocul său aproape imperceptibil. De altfel, dacă nu ar fost acest actor, sigur filmul ar fi pierdut din interes, deoarece subiectul, cel puțin pentru mine este unul cunoscut, iar modul în care Steven Spielberg a ales să-l nareze, seamănă foarte mult cu un documentar artistic la granița cu reality-show-ul oamenilor de calitate.

Despre Tom Hanks nu pot să spun decât că liniștea sa interioară răzbate cu atâta putere din film încât îți dă senzația că fiecare personaj pe care îl interpretează reprezintă în realitate chiar propria sa biografie. Ceea ce înseamnă că joacă din plăcere, iar fiecare rol e o părticică din el, pe care o dăruiește tuturor celor care vor să-l cunoască. Încă vreo 2, 3 filme și puzzle-ul vieții sale va fi gata. De fiecare dată când îl văd, mintea mea zburdă de la Jack Nickolson la Shirley Maclaine, de la Al Pacino la Meryl Streep. E ca o cură de întinerire interioară să-l vezi pe Tom Hanks jucând, deoarece, la final, simți că banuții dați pe filmul de la mall, fac înzecit mai mult decât o sesiune la un psiholog de talie mondială.

La final, când am dat să plec, tatăl le-a mulțumit flăcăilor pentru că în general au fost cuminți, întrebându-i dacă le-a plăcut filmul și ce au înțeles din el. Acest lucru a fost o frumoasă lecție de care eu am luat-o de la viață, pentru că puștii au reacționat extrem de pozitiv, ceea ce a demonstrat că relația dintre tată și progenituri e una așa cum eu aș vrea să văd în fiecare familie. Și astfel, am mai primit o lecție de la viață, ceea ce-mi demonstrează că nicio zi nu trece fără ca noi să învățăm ceva, cu condiția să fim atenți și la ceilalți, nu doar la noi înșine. Am să mai merg la mall. Îmi place să învăț.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s