La săniuș

74271_384727014948416_969727501_nCum e din ce în ce mai cald iarna sau cum momentele cu zăpadă nu mai țin prea mult, îmi vin tot mai des în minte momentele în care mergeam cu sania. Presupun că amintirile astea care tot se înghesuie sunt ca o avanpremieră la bătrânețe. Îți aduci tot mai mult aminte de începuturi, pentru a putea închide mai bine cercul. Dar să revin la săniuș. Îmi aduc aminte de primele zăpezi, zăpezi pe care le așteptam precum un nou acord cu FMI-ul. Glumesc, nu mă interesează FMI-ul, dar zăpada tot o așteptam. Stăteam cu nasul lipit de geam la prima zăpadă, așteptând să troienească totul, spre exasperarea adulților.

După prima zăpadă, în dimineața următoare, dacă se întâmpla să plec la școală, o făceam încă de pe la 7, deși școala era undeva în spatele blocului. Și până ce nu afânam toată zăpada din curte, care era prea afânată de la natură, nu mă lăsam. Apoi, intram în clasă roșu ca un rac și ud cap-coadă. Cel puțin îmi aduc aminte că nu răceam deloc. Deși împărțeam același pat cu fratele meu, nu aveam probleme de sănătate cât era iarna de lungă, în timp ce el primea cadou o porție zdravănă de ampicilină, spre învingerea anualei răceli. Pe semne nu mă ajungea răceala din urmă. Pe vremea aia nu mă miram de această anomalie a bolii, părându-mi-se firesc să mă zbenguiesc prin casă sau afară, indiferent de temperatură.

Cele 4 ore petrecute la școală treceau ca o eternitate. E sigur că învățătoarea nu se mai putea înțelege cu mine, eu fiind un caz avant la lettre de ADHD provocat de climă. Indiferent de observațiile acesteia sau de notele ce mi le trântea cu aprigă mânie în catalog, eu știam că de la 12 sunt liber ca pasărea cerului, pregătit nevoie mare să plec la săniuș. Nu mâncam, nu beam apă ci alergam direct cu sania subsuoară pe un deal din afara orașului. Aveam de traversat un cimitir, un drum național și de urcat un deal terasat, pe culmea căruia trona o unitate militară antiaeriană.

Parcurgerea cimitirului nu era niciun coșmar. Pe vremea aia nu știam nimic referitor la decese. Vedeam cimitirul ca un artefact medieval. Era ceva ce puteam călca sub picioare, neavând niciun fel de grijă. Bineînțeles că nu eram singurul în ipostaza asta, cimitirul fiind o zonă de tranzit pentru multe sănii. Nu mai vorbesc de chiotele și urletele noastre ce le terminau pe băbuțele încărcate de lumânări, cozonaci și colive. Ele trăiau în trecut, noi în prezentul continuu.

Ajunși pe deal nu se mai înțelegea om cu progenitură, santinelele de la unitatea militară privindu-ne cu înțelegere, dar și cu o anumită gravitate dată de importanța misiei lor. Vacarmul ținea, hăt, până la lăsarea întunericului, urcatul și coborâtul dealului fiind un fel de drog ce trebuia luat de mai multe ori în aceeași zi, spre a-i simți efectul. Nu mai pun la socoteală incidentele din acest trafic brownian, nu de puține ori plecând acasă învinețit prin cele locuri sau cu pantalonii rupți temeinic. Oricum, efectul medicamentos al momentului era de neegalat, nicio durere sau amenințare din partea soldaților, terminați de neîncetata larmă, nu putea să învingă dorința noastră de a trăi bine.

Seara, când nu se mai putea vedea om cu om, plecam, unul câte unul, acasă, făcând drumul invers spre oraș. Acum urcam prin cimitirul acoperit de zăpada albă și de întunericul rece. Fără băbuțele credincioase drumul părea mai scurt, iar sosirea acasă semăna ca o întoarcere dintr-o expediție himalayană. Mama era roșie la față ca și mine. Eu din cauza gerului și și a zăpezii, ea din cauza nervilor ce-i pricinuiam. Cum telefoane mobile nu existau pe atunci, orice plecare de acasă era chiar o aventură în sine, deoarece brațul lung al autorității materne nu te dibuia pe niciunde. După ce-mi luam papara mai mult verbală și-mi făceam respectiva toaletă, mă prăvăleam peste manuale sau cărți, cu toată dragostea ce i-o purtam învățătoarei. Și scrisul lăbărțat, inegal și ascuțitunghic stau mărturie sentimentelor ce i le purtam.

După ce obligațiile minore, specifice vârstei, luau sfârșit, continuam avântul printre provocările vârstei, fiind mereu implicat 100% în câte ceva. Noaptea mă prindea făcând neapărat ceva, jucându-mă pe scara blocului, citind, uitându-mă la televizor sau privind cu ochii larg deschiși la ziua de mâine, plină de noi aventuri. Și asta nu se întâmpla doar iarna ci orișicând, deoarece, așa ca și acum, nu aveam stare nicicând.

Anunțuri

2 gânduri despre “La săniuș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s