Rușine…

Am avut un vis. Dormeam și se făcea că nu mai știam ce înseamnă „rușine”. Mă uitam în jur și nu vedeam pe chipul nimănui, după o boroboață de orice fel, niciun fel de regret. Mă gândeam că acum totul se face cu chipul ridicat în sus, cu fruntea încruntată și cu ochii adunați sub sprâncene. Indiferent dacă ai dat-o în bară sau nu, nu vezi decât aceeași expresie de indiferență agresivă. Mai e un pic și iei un pumn în gură pentru că l-ai surprins pe cutare sau pe cutare făcând-o lată.

Mi-aduc aminte de vremurile când cineva spunea: Ce rușine! Deși nu tu erai subiectul în discuție, pe loc simțeai acea stare cum îți străbate întregul trup. Ți se transmitea telepatic și o simțeai în fiecare por. Deși nu aveai nicio implicare în cele povestite, erai una cu rușinea. Rușinea asta făcea oamenii să fie responsabili pentru faptele lor și, indiferent dacă erau supravegheați sau nu, să facă totul cu spirit de răspundere. Spirit de răspundere… Ce aliniere ciudată de cuvinte! Au trecut 25 de ani de când nu le-am mai  auzit. Se pare că, imediat după, ne era rușine să mai vorbim despre asta. Apoi am uitat și ce e rușinea.

Cuvântul ăsta, „rușine”, făcea ca lucrurile să meargă înainte. Înainte de mândrie, bucurie, durere sau disperare învățai să știi ce e rușinea.  Cum anume să nu-ți fie rușine de ceea ce faci, de ceea ce ești.  Și asta se întâmpla pentru că atunci puneai înainte de propria persoană grupul din care făceai parte: familia ta, cercul tău de prieteni, grupul de colegi. Te simțeai dintr-odată responsabil. Dintr-odată simțeai că nu faci nimic în nume propriu, că dacă o dădeai în bară, deziluzionai, făceai de rușine, o lume întreagă, formată din membrii familiei tale, cercul tău de prieteni, grupul tău de colegi…

Dar de atunci au trecut ani, suficienți de mulți încât să uiți de familia ta, de prietenii și colegii tăi. Între timp i-ai dat pe toți deoparte pentru că ai descoperit cât de importante sunt drepturile tale personale și te-ai pus pe tine însuți deasupra tuturor. Din clipa ai te-ai reprezentat doar pe tine și n-ai mai avut nicio responsabilitate pentru ceilalți. Și, în aceste condiții, de ce ți-ar mai fi rușine pentru faptele tale, pentru comportamentul tău?

Mi-era dor să mai aud: Ce rușine! și să rămân cu ochii mari pironiți în depărtări, să simt cum cerul cade peste mine sau cum pământul mă înghite. Abia atunci aș simți câte responsabilități am față de familie, prieteni sau colegi și că nu trebuie să fiu indiferent față de ceea ce fac sau ceea ce zic. Și asta mi-ar reda sensul real al vieții..

După care m-am trezit și i-am luat pe toți la bătaie. De rușine, evident…

Anunțuri

2 gânduri despre “Rușine…

  1. „Mi-aduc aminte de vremurile când cineva spunea: Ce rușine! Deși nu tu erai subiectul în discuție, pe loc simțeai acea stare cum îți străbate întregul trup. Ți se transmitea telepatic și o simțeai în fiecare por. Deși nu aveai nicio implicare în cele povestite, erai una cu rușinea.”

    Ce bine-ai zis! Nici nu-mi mai aduc aminte de cate ori am simtit rusinea pe umeri desi singura „vina” era ca eram prezenta atunci, acolo, in context. Desigur, am avut si momente de rusine directa si personala, dar ai dreptate: de „rusine” nu prea mai stie nimeni azi.

    Pe de o parte, sau intr-o anumita masura ar fi ok, pt ca gandind mereu la altii si punandu-i mereu pe primul loc pe altii, ajungi sa uiti cine mai esti tu si ce mai vrei tu de la tine si de la viata. Pe de alta parte, fara rusine… sau fara niciun strop de rusine, ajungi sa nu-ti mai pese nici de altii, dar nici de tine. Deci, sa ne fie „rusine” 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s