Prin Hyde Park

Scurtul intermezzo londonez mi-a dat mai multe motive de reflecție decât mi-aș fi imaginat. Chiar mă gândeam că nu voi avea prea multe subiecte de scris, mai ales că nu e prima dată când ajung acolo. Mi se părea doar ca o perioadă de relaxare. În schimb, a fost una de numeroase concluzii și asta pe fundalul evenimentelor ce se grăbesc să se întâmple aproape de noi.

Ideea de a vizita un oraș de mari dimensiuni, în timpul săptămâni, pare să fie o idee care mai poate fi aplicată. Evitând week-end-urile eviți să te calci în picioare cu mulțimi nestăvilite și în plus îți dau răgazul să te plimbi la pas pe unde apuci. La cât m-am plimbat la picior aș putea deveni sectorist în marea capitală britanică. Și sincer dacă m-aș simți jignit. Mă și văd în costumul de polițist de stradă, având casca proptită pe sprâncene, scrutând orizontul pentru a asigura liniștea locului. De altfel, pot să garantez că în zonele pe unde m-am preumblat, în afară de zgomotul sirenelor de ambulanță, altceva n-am auzit.

Am profitat din plin de vecinătatea Hyde Park-ului, pentru a-l străbate în lungi sporovăieli despre lume și toate, loc parcurs înainte de tot felul de personalități ce au marcat lumea. Întregul așezământ de relaxare se bucură de o atenție deosebită din partea primăriei. Fiind în țara gazonului, iarba din parc nu putea fi decât atent tunsă – chiar mai bine decât barba mea, dar și foarte deasă, ceea ce-ți dă voie să te afunzi pe pajiștile generoase fără teama că o să iei acasă un strat gros de cernoziom insular. M-a surprins, dar de data asta plăcut, lipsa totală a bordurilor, aleile asfaltate terminându-se foarte lin în iarbă, de ai senzația că asfaltul e un altfel de iarbă bine tunsă de secole de englezi.

Oriunde de uiți zărești stejari uriași, care sunt un element de stabilitate, alături de veverițele ultracivilizate, acestea apucând în grabă diverse lucruri bune de ros dintre degetele generoase ale călătorilor. Oriunde te-ai uita vezi șezlong-uri adunate în teancuri apreciabile ce-și așteaptă plimbăreții să se afunde în ele. Un sentiment de comuniune îi cuprinde toți cei din parc, niciunul nefiind posedat de demonul timp. Totul pare etern, fiecare încercând să se bucure de vremea relativ frumoasă pentru acest mijloc de octombrie. De aici i-aș putea exclude pe cei care aleargă prin parc pentru sănătatea lor, dar felul în care o fac m-au convins că e timp pentru toate.

Multe persoane se plimbă agale cu propriul câine prin parc, câinii, pare-se, fiind și ei niște lorzi englezi, deoarece nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre ei să fi lătrat, nici măcar de bucurie, atunci când alergau pe pajiști în urma stăpânilor înfipți pe biciclete. Aici, e clar, bucuria se manifestă la foc mic ca să țină mai mult. Din loc în loc, la distanțe apreciabile, pancarte destul de lizibile cereau proprietarilor de câini să fie responsabili, deoarece asfaltul aleilor n-are nevoie de îngrășământ natural. Spre norocul meu am zărit o doamnă care a adunat de pe trotuar rămășițele intestinale ale câinelui său, semn că nu doar câinele e sănătos ci și că stăpânul e așijderea.

Imensul lac din jumătatea de est a parcului era dominat de rațele și gâștele sălbatice, dar și de lebedele care nu și-au uitat grația. Aici era singurul loc în care autoritățile au făcut rabat de la regulile de curățenie, deoarece aleile din zonă erau pavoazate cu rămășitele prelucrate intestinal de către păsăretul sălbatic. Am ocolit cu grijă locul pentru a nu lua în mod involuntar mostre de la fața locului. Nu de alta, dar nu sunt nici Sherlock Holmes și nici Jack the Ripper.

La plecare, am lăsat în stânga palatul Kessington, cu ale sale statui geometric plasate de-a lungul imenselor alei, privind cum viața își continuă lin cursul ca și cum nimic nu s-ar întâmpla chiar colea, la nord de el, pe Edgware Road, acolo unde viața are o altă trepidație și un alt gust mai oriental. Cel puțin am încercat să fiu una cu locul pe care l-am călcat cu dorința fermă de a nu tulbura ordinea firească a locului. Dacă va mai fi să trec, am să încerc să evit asta pentru a nu distruge imaginea plină de respect și de apreciere pe care mi-am făcut-o în atâția ani de viață despre englezi și lumea lor, care, deocamdată, mai este și lumea noastră. Până nu va mai fi…

În bejania mea nu am întâlnit niciun român, asta dacă excludem minoritățile noastre. Poate pentru că nu am vorbit prea tare, ori pentru că nu am călcat din întâmplare pe unde trebuie sau pentru că felul meu de-a fi nu cadrează cu imaginea stereotipă pe care o ai românii acolo sau aiurea. Asta mi-a dat ocazia să mă scufund într-o lume cu care nu am nimic în comun, dar de la care am atâtea de învățat. Dar cum interacțiunea mea cu aceasta consider că s-a sfârșit, nu-mi rămâne decât să o recompun din amintiri. Timp am, răbdare îmi mai trebuie.

Anunțuri

7 gânduri despre “Prin Hyde Park

  1. Hai să-mi dau și eu cu părerea despre subiect. 😀 Și pe mine m-au impresionat în mod plăcut parcurile lor, destind și cel mai nevrozat om. Ideea de a merge sau a sta pe gazon și hrănirea veverițelor a fost deliciul meu. În Constanța e exact invers pentru mine. Mă duc relaxată și plec încărcată. De de toate. :)))

      1. Din perspectiva mea de părinte chiar îmi pare rău de toți copiii români care sunt privați de adevărata noțiune de parc. Iar din perspectiva mea de adult, îmi pare rău că nu pot merge desculță și nu pot alerga fără teama de a deveni șef de haită pentru câinii vagabonzi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s