Narcoză

Stau și mă mir, uneori sprijinit într-un cot, alteori uitând de mine și lovindu-mă cu bărbia de tejghea, ce prost sunt. Un prost cu P mare. În prostia mea sunt mereu surprins de efectul narcotic al puterii asupra oamenilor. Și dacă nu-mi pasă de cei pe care nu i-am cunoscut de mult, în schimb, când vine vorba de vechi vecini, prieteni din copilărie, colegi de școală sau chiar rude, sentimentele mele se manifestă într-o formă foarte puternică. Mereu rămân surprins – chiar stană de piatră – când îmi văd amintirile mele (adică cei enumerați mai sus) cum se îmbolnăvesc de putere.

Indiferent cât de mari sau de mici ajung, aproape fiecare dintre aceștia devine inaccesibil, rezervat, ipocrit și autosuficient în toate. Fiecare, cu mici excepții, pune o barieră între el și ceilalți. Ceilalți fiind aceia care nu s-au realizat așa cum au făcut-o iei, adică mai mult sau mai puțin. Îi văd privirea marțială, de prelat-judecător, care mă condamnă doar din priviri, pentru simplu fapt că el a intrat într-o altă ligă în care eu, un biet muritor – care nu dă doi bani pe putere – nu am să ajung niciodată, pentru că oricum el – vechi vecin, coleg de clasă, prieten din copilărie sau chiar rudă – a dedus de mult traiectoria mea descendentă, firește, în comparație cu a lui.

Rămân prostit de fiecare dată – iar și iar – ca-ntr-un blestem sisific, cât de mult dăunează această SIDA a puterii, cum nenorocește oameni și le răpește bruma de umanitate pe care o mai aveau. Dintr-o dată îi vezi cum șefia lor – mai mare sau mică – îi transformă în niște zei, a căror timp e prea prețios pentru a-l consuma cu plebea proastă, plebe din care și eu fac parte. Cu maxilarul hârșâind tejgheaua mă întreb – iar și iar – dacă oamenii ăștia nu vor ieși niciodată de la pensie, dacă, după un timp mai lung sau mai scurt, nu vor pierde de sub fund scaunul automulțumirii supreme. Și atunci ce se va întâmpla cu ei, ce se va alege din aristocrația lor dobândită peste noapte?

Ridicându-mi bărbia jumulită îmi dau seama cât de searbădă trebuie să le fie viața, vechilor vecini, prietenilor din copliărie, colegilor de școală, chiar rudelor, dacă au simțit necesar să-și umpli întreaga existență de puterea asta – mai mare sau mică – pentru că, în realitate viața lor e mai searbădă decât o buruiană uscată. Că fiecare din ei nu are conștiința propriei valori și asta îi face să profite de orice însemn exterior pentru a se impune în ochii celorlați. Mi-e teamă că în fiecare caz în parte e doar un strigăt de ajutor, strigăt pe care ei nu-l conștientizează, și pe care nu are cine să-l înțeleagă. Așa că ei ajung să trăiască alături doar de propria lor dramă, în timp ce eu îmi masez falca, încercând să mă obișnuiesc cu durerea, iar și iar…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s