Prima mea excursie

Dacă stau bine și mă gândesc, am avut ceva de așteptat până am putut pleca în prima mea excursie. Aici nu vorbesc de ieșirile din oraș, alături de familie, ci de primele experiențe colective, adică alături de colegii de clasă. Să fi fost undeva, prin trimestrul al 3 – lea, în clasa a 4 – a, când învățătoarea ne-a anunțat, pe un ton destul de sever, că peste o săptămână clasa noastră va fi într-o excursie la principalele obiective din județ.

Reținerile ei erau provocate de cauze multiple. Învățătoarea era de o severitate exemplară, demnă de o viață spartană. Aș fi fost încântat de viața dură dacă așa aș fi fost educat la fel și acasă. Dar cum libertea ce mi s-a oferit, de către ai mei, a fost în linii mari una totală, lăsându-mă pe mine să decid, sub o supraveghere pe care nu o detectam atunci, rigiditatea învățătoarea se lovea cap în cap cu felul meu de a fi. De altfel, eu și învățătoarea ne-am înțeles foarte bine de-a lungul celor 4 ani, fiecare cu el însuși. Am fost fiecare pentru celălalt o enigmă pe care nu am vrut să o descifrăm.

În plus, spartanismul învățătoarei nu cadra cu ideea de excursie, acolo unde fiecare cam face ce-l taie capul, încercând îndeobște să se bucure de fiecare lucru pe care-l descoperă. După atâția ani, tind să cred că acea excursie a fost organizată la insistențele unor părinți mai sus-puși, ce erau exasperați de cererile odraslelor lor în această direcție. Dacă nu ar fi fost acei părinți, nu am fi ieșit niciodată pe poarta școlii, transformând visele noastre de aventură în simple plăsmuiri ale imaginației.

Cum învățătoarea considera o mare aventură însuși alergatul pe holurile școlii, la finalul celor 4 ore zilnice, excursia planificată trebuie să o fi deranjat destul de mult De altfel, întreaga săptămână care a urmat până la la marele eveniment a fost marcată de răceala ei, care acum căpătase paloare mortuară. Orele de desen, muzică și educație fizică au devenit prilejuri prea dese pentru alte ore de română și matematică. Iar eu aici eram în completă antiteză cu ea. Pe cât de frumos scria și socotea învățătoarea, pe atât de personal mă exprimam eu, fiind de înțeles uneori doar pentru mine.

Zilele treceau, marele moment se apropia, iar starea noastră de agitație creștea din ce în ce mai mult, spre exasperarea învățătoarei. Nu mai era chip să te înțelegi cu noi, așa că despre atenție la ore sau teme făcute nici că mai putea fi vorba. Doar vreo 3 fete silitoare mai îndeplineau cerințele învățătoarei, că noi ceilalți eram deja într-o altă lume. Acest lucru l-am simțit cel mai bine în ajunul plecării, aceea fiind prima mea noapte albă. Nu am reușit să pun geană pe geană la gândul aventurilor ce urmau să mă aștepte. Toți eroii cunoscuți din cărți de către mine, au dat năvală în acea noapte peste mine, fiecare în parte cerându-mi să-i urmez exemplul. Și cum nu mă puteam decide, admirându-i pe toți în egală măsură, m-am gândit toată noapte cum să-i împac, cu inima mai, mai să-mi sară din piept.

A doua zi dimineața, cu ochii cârpiți de nesomn, am sărit peste micul dejun, hotărând că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru o primă aventură dincolo de porțile rigide ale școlii. Nici nu știu cum și când m-am îmbrăcat, prin ce metodă am sărit câte 3 trepte de-odată, pentru că singurul lucru pe care mi-l mai amintesc e curtea mare a școlii, la 7 dimineața, în așteptarea autocarului ce urma să vină pe la 9. Veneam pentru prima dată la școală cu plăcere, ceea ce trebuie să recunoaștem, a fost o performanță chiar și după 4 ani, așteptând cu nerăbdare, tot în premieră, sosirea învățătoarei.

În rest, ce-a urmat nu-i chip de povestit, deoarece cred că am fost într-o transă totală, energia căpătată cu această ocazie făcându-se să ne recuperăm toți cei 4 ani petrecuți pe sponci din acest punct de vedere. Oricum, așteptarea a meritat, fiecare dintre noi întorcându-se mai roșu în obraz și mai entuziast în simțiri după această excursie. Știa învățătoarea ce știa, că orice excursie, la acea vârstă, e o lovitură de stat împotriva unei dictaturi. Norocul ei a fost că eram deja la finalul clasei a 4 – a, așa că drumurile noastre cu ale ei nu s-au mai intersectat pentru mult timp. Poate de aia nici nu-mi plac dictaturile și iubesc atât de mult libertatea, iar la aceste sentimente ale mele o contribuție importantă a avut – fără să vrea, bineînțeles – și învățătoarea mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s