Cu capul înainte

Ah, ce bine era în copilărie, când te aruncai tot timpul cu capul înainte! Indiferent ce se întâmpla, tu era plin de entuziasm și curios să cunoști lumea, indiferent care era aia, fie compusă din oameni, fie din diferite forme de relief! Era chiar o plăcere! Fiecare zi era asezonată cu ceva nou, cu o dorință de cunoaștere, de strămutare a limitelor dincolo de orice. De altfel pe vremea aia cam orice credeai că se poate se și putea. Dovadă stăteau genunchii cu cochilii de sânge coagulat, căpățâna spartă în diferite locuri și nădragii marcați de căzături și bușituri. Și zău dacă regretai! Cel mai ciudat e că și acum e la fel. Deci ai îmbătrânit de pomană, bag seama. Păi să ne explicăm nițel.

Singura trăsătură care nu-mi place la adult – și unul dintre aceștia sunt și eu – este autocenzura. Avem un așa talent să ne autocenzurăm, ceva de speriat. Nici dacă am plăti pe cineva să ne cenzureze, nu cred că am aduce atât de departe granița reținerilor, angoaselor și limitărilor. Și toate astea vin dintr-o percepere un pic negativă a vieții. Ne guvernăm după principiul că ce e prea mult strică sau ce-or zice alții despre isprava noastră? și, în general, oare nu ne tăiem singuri creanga de sub picioare dacă ne punem pe treabă?

Atât de mult ne e dragă viața, atât de mult vrem să trăim, încât ne îngheață sângele în vine, ne paralizează până și cele mai elementare dorințe. De frică să nu eșuăm lamentabil – deși nimeni dintre noi încă nu a reușit să definească îndestulător acest termen – ajungem să nu mai facem nimic și așteptăm să auzim, de undeva, zgomotul unui pistol, ca la atletism, care să ne de-a voie să ne dezlănțuim în propria noastră viață.

Ne dorim acest zgomot mai ceva ca venirea americanilor după 1945. Ajungem să ne schimonosim de nervii provocați de atâta așteptare, precum o ființă care așteaptă eliberarea closetului izbăvitor. Se pare că traiul în comunitate ne-a scurt-circuitat dorința de a acționa. Atât de mult suntem marcați de faptul că trăim într-o lume interdependentă încât așteptăm pe cineva să ne spună când putem acționa.

Dar cel mai trist lucru care asezonează nesfârșita așteptare este amăgirea că alții sunt de vină, că altfel răsturnai tu munții dacă nu se întâmpla cutare și cutare lucru, iar răutăcioși de serviciu nu-ți puneau piedică vieții. Daa! E ușor să te amăgești găsind mereu pe la alții cauzele propriilor tale probleme. Cel mai greu lucru e însă să reușești să rupi acest cerc al eșecului veșnic. Cu cât trece mai mult timp de când nu ai mai făcut nimic de capul tău, cu atât mai greu va fi să mai miști ceva din loc. Țâțânile propriei vieți au timp să ruginească atât de mult încât fiecare deplasare, în cazul în care vrei să faci ceva, te dor precum oasele în cazul unui “osteoporotic” profesionist.

Și atunci la ce e bună atâta reținere, atâta răbdare, atâta mers pe vârfuri dacă oricum nimeni nu te bagă în seamă? Păi în ritmul ăsta e posibil ca tu să dispari și nimeni să nu remarce. Tocmai atunci, când te-ai aruncat definitiv cu capul înainte? Nici măcar atunci? Nu merită așteptarea… De unde concluzia că unii oamenii mai bine ar rămâne copii. Și atunci de ce să aștept? Deci, cu capul înainte, ca în copilărie! Am zis! 🙂

Anunțuri

2 gânduri despre “Cu capul înainte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s