Despre Basarabia

Vorbeam azi cu cineva despre situația din Republica Moldova. Mai precis despre planurile pe care le-a avut elita comunistă la sfârșitul anilor 50, ai secolului trecut, de a crea o elită culturală locală care să legitimeze existența unei limbi și a unei culturi de sine stătătoare, fără nicio legătură cu România. După ce am înșirat un cârd de oameni de cultură din stânga Prutului: Grigore Vieru, Ion Druță, Ion Ungureanu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Emil Loteanu, Eugen Doga etc, am constat ce cutie a pandorei a deschis această elită politică moldovenească. În loc să legitimeze caracterul individual al Republicii Moldova, ei au stârnit românismul în RSS Moldovenească.

De altfel, până la această generație, în Basarabia, nici nu se putea vorbi de un comunism cu coloratură locală. Niciunul dintre greii partidului, la nivel local, nu era moldovean, niciunul dintre ei nu cunoștea limba locului și prin urmare niciunul dintre ei nu avea habar de cultura și civilizația locală. Când au decis să dea și băștinașilor posibilitatea de a se afirma, cu ajutorul mijloacelor de propagandă locală, comuniștii de la Chișinău au crezut că mașina de spălat creiere va funcționa ireproșabil și, astfel, ultimele rămășite de românism vor fi spulberate. Dar n-a fost să fie.

Tocmai cei plecați mai mul timp din Moldova, trimiși prin alte părți ale Imperiului Roșu să se școlească sau să trăiască, gen Ion Ungureanu, Emil Loteanu, Eugen Doga etc, tocmai ei au fost cei mai mari apărători ai originii lor românești. Tocmai ei au conștientizat cel mai bine falia uriașă care-i separă de imperiul rus (atunci sub masca bolșevismului – lupul își schimbă părul, dar năravul ba) și n-au pregetat să încurajeze manifestarea identității naționale.

Concluzia la care am ajuns amândoi a fost că spiritul național românesc din Basarabia nu a decedat și că fiecare generație care se școlește în România apropie din ce în ce mai mult clipa renașterii românilor basarabeni, în ciuda propagandei permanente rusești, făcute pe numeroasele ei canale de televiziune, presă sau internet. Fiecare pas mic făcut azi înseamnă o victorie certă mâine. Destinul este inexorabil.

Anunțuri

Canicula aiasta…

Cât ne-am mai dorit noi să vină vara asta! E ceva de domeniul inimaginabilului! Nouă nu ne place iarna, pe răcoare. Noi vrem căldură! Na de aici căldură! Și se făcu căldură. Deja numărăm o săptămână în cap în care soarele nu se plictisește să se uită la noi și nici de gând nu are să șuiere, așa, de plictiseală. Cald și foarte cald, totul pe un fundal de liniște totală. Nici urmă de vânt. Se pare că excelența sa își trage sufletul și-i dispus să o ia iar la goană doar spre toamnă. Și până atunci noi ce facem? Stăm cu limbile pe umeri?

De altfel despre căldura asta insuportabilă nici nu ar trebui să vorbesc. Cei care au fost vineri la concert știu cel mai bine. E ca și cum aș vorbi despre sfoară în casa spânzuratului. Și totuși să îndrăznesc. Am văzut câteva fete umblând aproape goale. Una din ele spunea: nu mai suport nimic pe mine, nici de textil și nici de metal. Simt cum atracția gravitațională îmi va grăbi lichefierea organelor interne. Bineînțeles că niciuna din ele nu a vorbit așa. Din: fato, ești nebună? Ce ai fato? Uite ce bine arată ăla, fată!, ele nu au ieșit nicio secundă. Și-ar fi dat cu firma în cap. Și zău dacă merită atâta tărăboi pe căldura asta.

În schimb nu înțeleg unde merg zilnic bătrânii. Parcă ar face parte din serviciile secrete. Când e soarele mai dogoritor și cei în puteri în plină activitate, atunci îi apucă o stare de perpetuum mobile. Îi vezi cum își învârtoșează mușchii, sau ce-a mai rămas din ei, pentru a ne popula până la refuz trotuarele, trecerile de pietoni, autobuzele sau diversele stabilimente publice. Ai zice că destinul lumii depinde de această ultimă zvâcnire a lor. Poate să fie cod roșu și chiar ultraroșu, ei nu se dau bătuți. Ei trebuie să meargă. Nu contează unde, totul e să se vadă. Sunt mari șanse să se vadă și altceva pe lângă asta și sincer nu știm dacă vrem.

În rest vara e așa cum a mai fost. Nimic nou sub soare. Păi la cât arde și cum arde nici nu e de mirare că nu a mai apărut nimic pe piață. Totul e s-o mai ducem până la toamnă că apoi mai vedem noi. Și ce frumos e iarna, când stai înfofolit în casă și afară ninge ca-n povești! Pușchea pe limbă! Așa am mai spus și vara trecută și ce-am mai dat la lopată iarna! O-ho-ho! Așa că de acum înainte mai ușor cu lăudatul anotimpurilor. Dar oricum, dacă scap și de canicula aiasta, promit să…

Bieții greci!

Veți fi fericiți să aflați că am decis să rămân. 😛

Bieții greci! Am auzit că o duc greu. Chiar foarte greu. De când mizerabilii ăștia de la UE le-au pus sula capitalistă în coaste nu mai au liniște, nu mai au somn. Cum își permit nemții să ceară banii înapoi unui popor care nu a mai făcut nimic de la lupta de la Termopile? Sunt aproape 2.500 de ani de când grecii nu mai sunt în stare de nimic, decât să stea. Păi tot ce-au avut de demonstrat au demonstrat în antichitate. De atunci se odihnesc. Păi nu s-a construit pe umerii lor aproape toată civilizația antică? Grecii și-au adus obolul la civilizația umanității. Ei au muncit acum 4.000 – 5.000 de ani. De acum să mai facă și alții ceva că ei sunt extenuați.

Și uite așa, de vreo 2.500 de ani, grecii nu mai fac nimic. Grecii noștri au intrat într-o grevă față de istorie. Uite așa, de-a dracului, ei nu mai fac nimic. Și dacă ei nu mai fac nimic e musai ca alții să-i întrețină. Și când vine vorba de întreținere grecii se gândesc doar la standarde foarte înalte, precum anticii lor strămoși. Oricine le promite că le garantează protejarea sfintei leni, are un loc garantat în parlamentul de la Atena. Drept dovadă, Grecia e singura țară netrecută prin comunism care are în parlament un grup comunist. E firesc să fie așa, doar nu le-au promis aceștia că vor lua de la bogați și vor da la săraci? Păi Grecia e plină de săraci. Nu contează de unde se va lua ceea ce se va lua, totul e să se dea.

Ce contează că toate astronomicele datorii au fost făcute pe timp de pace și că în afară de sfântul nimic grecii nu au ce exporta. Un lucru e foarte clar. Rolul occidentalilor este să le dea. Și cât mai repede! Ca nu cumva să iasă grecii din sfânta grevă față de istorie și să se apuce de muncă. Ar fi păcat ca peninsula scăldată în Mediterana să se transforme într-o Germanie meridională. Doamne ferește! Pușchea pe limbă! Păi atunci grecii ar munci și în vacanțe, iar la ei vacanțele durează 365 de zile pe an. Ar deveni plictisitori precum nemții și toți cei dornici de vacanțe s-ar reorienta spre alte zări de puturoși pline.

Așa că eu zic să punem mână de la mână și să ajutăm Grecia. Nu se cade să schimbăm o tradiție a trândăviei veche de 2.500 de ani. Un adevărat simbol național, nu alta! Eu de exemplu mi-aș da economiile pentru a crea al 15 – lea salariu și a 15 – a pensie moca a grecilor. Ghinionul meu e că nu am bani. Dar sunt decis în schimb să veghez. Dacă am să văd cumva vreun grec muncind, sunt hotărât să-l internez la spitalul de nebuni. Să nu care cumva să se răspândească molima asta a muncii și la ei. Atâta ne-ar mai lipsi! Grecia ar dispărea!

Viaţa după Robbie

Două rândunici. Două mari şi două mici…

A înnebunit Facebook-ul! Nici una, nici alta! Sunt doar poze de la concertul lui Robbie Williams. O minunăţie, nu alta! Cred că e vreun virus care a dat iama, că altfel nu-mi explic obsesia asta. Ai crede că tot Bucureştiul a fost la concert, într-o piaţă. Şi care mai de care dintre fetele zgomotoase şi-au plâns cruda soartă de a nu fi reuşit să fie singure, ele şi idolul lor. Se vedea din comentarii cu câtă ură se uitau la celelalte 49.999 de spectatoare, plus câţiva bărbaţi răzleţiţi. Din cauza acestora fiecare dintre ele a ratat clipa unică de a fi în braţele acestui cântăreţ omnipotent, posesor de bichon mutant, dar şi de creastă albă. Nu sunt sigur dacă e albă de la vopsea sau de la folosirea în exces a extractului de coca.

Oricum ai lua-o, pentru cei care n-au fost la concert – nişte looseri, ca şi mine – a fost o seară de vineri nemaipomenită. Oriunde te-nvârteai, prin europeana noastră capitală, te simţeai în largul tău, semn clar al faptului că toţi cei care contează în lumea noastră aveau program în Piaţa Constipaţiei. Chiar fusesem surprins la un moment dat de faptul că nimeni nu-şi mai face selfie-uri pe unde apucă, prin maşini, prin pieţe sau terase, semn că toţi cei capabili de aşa ceva s-au dus să-şi vadă idolul.

Şi cum un aşa mare cântăreţ merită tot ce e mai bun, asta au făcut şi organizatorii. I-au satisfăcut toate solicitările de bun simţ, gen X-box. Orice bărbat de 41 de ani, fără X-box la subsuoară, oriunde s-ar duce, e un ratat cu patalama la mână. Cum ar putea oare să evadeze din crunta realitate acest uriaş cântăreţ decât scufundându-se în jocurile copilăriei, deoarece – nu-i aşa? – în orice bărbat zace un copil autist.

La câte mâncăruri a cerut în backstage e de mirare că nu suferă de obezitate morbidă. Eu nu am de unde să ştiu asta pentru că n-am fost acolo. Tot de pe Facebook am înţeles că nici spectatorii nu au reuşit să-l vadă dacă nu aveau peste 2 metri şi asta din cauza minunatelor condiţii de la concertele organizate în România, unde te simţi ca la marile manifestaţii comuniste. Eşti acolo, dar nu ştii de ce.

S-a mai dus un mare artist, aşa că eu aştept ca Facebook-ul să-şi revină la normal. Asta dacă-şi va mai reveni, că la câtă dragoste întru Robbie s-a revărsat aseară, ne aşteaptă o cruntă perioadă de deznădejde. Sper să urmeze şi viaţa după Robbie. Oricum, vom avea cu ce să ne ştergem lacrimile. Cu cele 280 de prosoape rămase de pe urma invidiatului clovn de la Take That. Totul e să nu fie prea lipicioase. Uof! Că greu e fără Robbie!

Cu sau fără experiență

Nu știu cum se face dar vorba aia veche românească: cine n-are bătrâni, să-și cumpere, nu mai e deloc de actualitate. Ba chiar e vetustă în întregime. Sub pretextul evoluției galopante a tehnologiilor suntem tentați să ne înconjurăm în exces de persoane tinere crezând că optimismul, aka entuziasmul juvenil, ține loc de experiență și de capacitate de previziune.

Mai mult decât atât, mai toți gândim într-un sistem maniheist de alb și negru. Pentru cei mai mulți dintre noi nu există culori intermediare. La noi totul e foarte clar. Ori e albă ori e neagră, iar spiritul de turmă cultivat de acest tip de gândire face ca acțiunile noastre să fie extrem de previzibile.

Bunăoară ceea ce se întâmplă în anii noștri, și aici mă refer la perioada în care internetul și tot ce e legat de el evoluează neîncetat, ne determină să credem că viitorul înseamnă o singură direcție. O singură opțiune, un singur destin. Și din acest motiv suntem aproape disperați să pariem tot ceea ce avem pe acest 13 roșu, deși experiența noastră în jocurile de noroc ale vieții este egală cu sublimul zero.

Din păcate uităm toate lecțiile vieții, faptul că trăim într-o lume multipolară, foarte diversificată, în care nu există o singură direcție ci o sumedenie și, din acest motiv, ne comportăm ca un taur care tocmai a văzut culoarea roșie. Și uite așa, convinși fiind că tinerețea e sinonimă cu tehnologiile cele mai futuriste, dăm foarte mare credit celor fără pic de experiență și ne îndoim, inclusiv de șale, când vine vorba de cineva cu ceva promoroacă depusă pe umerii lui.

Nu știu cum se face dar nouă ne place mai mult entuziasmul decât îndoiala, atașamentul necondiționat decât loialitatea dată de valori, ascultarea plenară decât cârcoteala constructivă. Uităm sau ne prefacem că uităm că valoarea vine odată cu trecerea anilor, că doar acumularea de experiență, fie pozitivă, fie negativă, îți sporește abilitatea de a prevedea cât de cât ceea ce se va întâmpla în viitor.

Constat cu o anumită detașare că perioada de valabilitate a unui om s-a scurtat în ton cu evoluția tehnologiilor. Mi-e teamă că în ritmul ăsta până și durata de viață a unui imberb într-o anumită poziție va fi egală cu perioada de viață a unui telefon mobil, adică de un an. În ritmul ăsta vom avea avea numeroși tineri deja depășiți. O spun eu care, din acest punct de vedere, sunt expirat de vreo 20 de ani. E bine să îmbătrânești. Oricum certitudinile niciodată nu sunt la modă.

Ce vrem de la viață

Dacă ajungi să prinzi câteva cicluri de creștere și descreștere ale propriei tale vieți, ajungi să te bucuri de fiecare moment într-un mod ponderat. Te bucuri când îți merge bine, dar cu măsură. Te pregătești să te bucuri, când îți merge mai puțin bine, deoarece știi că toate sunt ciclice, că după noapte urmează zi și că în fiecare zi e o dimineață liniștită.

Cel mai surprinzător lucru e legat de simplitatea sentimentelor care te străbat odată ce-ți străbați tu viața. Începi să-ți separi apele, înțelegi cine merită interesul tău, ce clipe trebuie cu adevărat memorate și cât să aloci schimbării tale. Înveți din ce în ce mai bine să nu-ți mai spulberi sentimentele pe mai te miri cine și, mai mult decât atât, îți dai seama că nimic nu contează. Dar aici e paradoxul. Cu cât conștientizezi nimicul, cu atât înțelegerea și acceptarea te guvernează mai mult și o dorință de a nu răni pe alții, deoarece ai trăit și tu în zadarul lor.

Simți cum toate barierele care te înconjurau cad una câte una și asta nu pentru a exploda în mii de feluri ci pentru a da frâu liber naturaleții tale. Și tu nu vrei nimic, deoarece știi că ceea ce aveai de obținut ai deja și că ceea ce urmează e să nu vatămi pe nimeni în ultima parte a vieții tale.

Furtunile s-au depărtat, tu privești apele care s-au liniștit, îți usuci hainele și, din când în când, îți mai dai jos barba, deși știi că nu contează, deoarece te mănâncă. Apoi îți umpli timpul cu ceva pentru că știi că nu vei fi singur. Mai sunt și alții care-și vor depăși în zadarul spre a se îndeplini nimicul. Și ești liniștit…

Notre respect!

Bă, la câte a făcut Franța pentru noi ar trebui să-i ridicăm o statuie în mijlocul Bucureștilor. Fără Franța nici limba română n-am mai fi vorbit-o acum. Bine, dar la cât de snobi suntem noi, nici acum n-o vorbim. Ai crede că toți românii se trag din Shakespeare, atât de tare o tragem, în zilele astea, în engleză. Abia aștept să devină China cea mai mare putere din lume. Atunci să-i vezi pe bieții români cum învață mandarina. Dar să revenim la Franța, că de la români nu mai aștept mari surprize.

Dacă nu era Franța nu am mai fi avut generația de la 1848, așa-numiții pașoptiști, fiii de boieri plecați la studii în Franța, la dus îmbrăcați în șalvari și ilic, după moda turcească (trăiască telenovelele!) și la întors echipați în costume evropenești. Dar cel mai important, ei s-au întors îmbibați de spiritul lumii occidentale.

Dacă nu era Franța, pașoptiștii nu ar fi putut face, în 1859, Unirea Mică. Și apropo de asta, ar trebui ca 24 Ianuarie să fie Zi Națională, deoarece la acea dată s-a pus piatra de temelie a Statului Român. Unirea Mică nu s-ar fi făcut deoarece nimeni, cu excepția Franței (condusă de Napoleon al III – lea, nepotul de frate al lui Napoleon Bonaparte), nu ar fi recunoscut unirea a două provincii autonome turcești: Moldova și Valahia.

Dacă nu era Franța, după înlăturarea prin lovitură de stat al lui Cuza, unirea celor două provincii autonome turcești s-ar fi destrămat, deoarece aceasta era recunoscută doar pe perioada domniei lui Cuza. Dar iar Franța s-a opus, așa că România Mică a rezistat.

Dacă nu era Franța am fi făcut o figură palidă în primul război mondial. Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henri Berthelot (nume de stradă pentru unii) a oferit, prin intermediul consilierilor militari francezi, sprijinul de care avea nevoie o armată română nefamiliarizată cu războiul modern. Fără sprijinul Franței nu am fi repurtat istoricele victorii de la Mărăști, Mărășești, Oituz împotriva mașinii de război germane. Puțini știu că celebrul general german, din cel de-al 2 lea război mondial, Erwin Rommel, supranumit Vulpea Deșertului, a luptat pe frontul din Moldova, la fel ca și Rudolf Hess, cel care urma să devină adjunctul lui Hitler.

Dacă nu era Franța nu am fi beneficiat de prevederile tratatelor de pace de după război, care au consfințit România Mare sau România Dodoloață, cum o numea Nicolae Iorga. Și, sincer vorbind, ce am fi noi acum fără Unirea de la 1918?

Sunt atâtea motive pentru care ar trebui să mergem marcați de emoție la Paris, pentru a ne arăta recunoștința față de ceea ce înseamnă Franța pentru noi, adică existența noastră ca stat, dar și ca națiune. Cred că acestea sunt motive suficiente pentru care noi ar trebui să-i ridicăm o statuie Franței, chiar aici la București sau cel puțin să declarăm 14 Iulie, Sărbătoarea Națională a unei Românii care datorează totul Franței.

Notre Respect!