Odată cu vârsta

Când mi se spunea: „ai să vezi tu când ai să fii mare!”, nu prea am crezut. De altfel, am crezut doar că oamenii îmbătrânesc în rele. Am avut destul exemple în jurul și mai am și acum, slavă Domnului!, încât nu credeam să mai fie și altfel. De altfel, acest lucru mă îngrozea teribil. Mă vedeam la senectute o adevărată esență de răutate. Ciudat mod prin care natura reglează lucrurile! Pe cei prea amarnici la tinerețe, îi potolește la maturitate, iar pe cei prea molcomi în primii ani, ți-i transformă în titirezi.

Bunăoară, eu. Eram un ocean de stări, care mai de care mai contradictorii și mai ambalate, de-ai fi crezut că mă voi disipa în toate direcțiile. Nu era lucru pentru care să nu pun pasiune, nu era zi pe care să n-o fi trăit la maxim, nu era noapte fără să-mi construiesc vise care mai de care mai departe de posibilități.

Și azi așa, mâine așa, viața mi-a cernut lucrurile, zilele și nopțile și, din tot toate direcțiile, m-am ales doar cu una, pe care nu mai alerg ci merg încet, că n-am de ce să mă grăbesc, că tot acolo ajungem cu toții. Și loc e pentru toți, berechet. Așa că nu-mi mai consum energiile pentru tot ce nu aduce înapoi un pic de liniște interioară. Căci ce e până la urmă orice lucru în care pui energie, decât un mijloc să fii fericit, iar fericirea nu e decât o mare liniște, pe care o trăiești fără exaltare.

Ce e mai ciudat nu e înaintarea în vârstă ci lipsa oricăror complexe care ar decurge de aici. Ba chiar din contra! Cu fiecare an trăit sunt mult mai aproape de mine însumi și tot mai departe de tot ceea ce nu ajută la nimic, decât la impresionarea pasageră a celor din jur. Cu cât trece timpul cu atât și sentimentele de neîncredere în mine și-n cei din jurul meu devin din ce în ce mai mici, deoarece știu cam ce vreau de la mine și cât de puțin vreau de la alții. Prin urmare și dezamăgirile sunt nesemnificative, precum o boare peste o vie, într-o seară liniștită de vară târzie.

Dar cel mai ciudat sentiment pe care-l simt este că nu mai simt nevoia de recunoaștere. Ba chiar din contra. Dacă aș fi uitat într-un colț pe verandă, sentimentul împlinirii ar fi mai grozav și mai deplin simțit, căci recunoașterea înseamnă că ești la modă, în timp ce eu vreau să transced momentul. Paradoxul vieții e că mulțumirea de sine nu ți-o tragi din recunoașterea celorlalți ci din împăcarea ta cu lumea, cu tine însuți și apoi, dacă poți, cu Dumnezeu.

Anunțuri

6 gânduri despre “Odată cu vârsta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s