Recunoștința. La ce folosește?

Aud de multe ori oameni care sunt deranjați că nu s-au bucurat de recunoștința pe care ei credeau că o merită. Sunt oameni care au făcut bine în jurul lor, oameni care au întins o mână de ajutor atunci când cineva avea nevoie. Apoi timpul trece. Poate luni, poate ani… Și la un moment autorul faptelor bune se intersectează din nou cu cel aflat cândva la ananghie. Și nu știu cum se face dar de fiecare dată cel care a provocat binele se plânge de lipsa de recunoștința a celuilalt.

Dar ce înseamnă recunoștință și de ce relația dintre binefăcător și umilul nevoiaș e mereu una de dezamăgire totală? De ce persoana care întinde o mână – poate doar un deget – are nevoie de recunoștință? Și cum anume ar trebui manifestată acea recunoștință? Să încerce cel ajutat ca întreaga viața să-i fie util bunului samaritean?

În plus, fapta săvârșită îl ridică pe binefăcător pe un piedestal la care cel ajutat nu se va putea ridica niciodată indiferent de cât de mult ar evolua. Simplul fapt că a întins o mână stabilește între cele două părți o distanță insurmontabilă, ceea ce face ca milostivul să nu-și mai poate încăpea în pene de cât de bun e, spre disperarea necăjitului de ocazie care nu mai știu cum să-și răsplătească „Cidul”. Cu alte cuvinte ajutorul îl condamnă pe salvat într-un perpetuu datornic.

După părerea mea greșeala vine din faptul că faptele bune pe care le facem sunt atât de puține încât ne amintim o viață întreagă de ele. Dacă nu am aștepta mereu un câștig din relația cu fiecare individ cu care ne intersectăm, atunci faptele bune nu ar mai fi simple accidente în viața noastră, demne de povestit cu emfază copiilor și nepoților noștri.

Ajută, întinde o mână, fă o faptă bună unui om, dacă întrezărești că prin gestul tău o situație se-ndreaptă, că soarta unui om se va schimba în bine – chiar și cu 1% -, dar nu cere niciodată recunoștință, pentru că atunci când ai ajutat nu ai semnat un contract cu drepturile tale și obligațiile lui!

Și apoi, peste luni sau ani, ce sentiment e mai plăcut decât acela adus de vestea că omul pe care l-ai ajutat a reușit ceva măreț în propria viață. Poate te-au trecut fiorii sau apele când te-ai gândit că ai stricat orzul pe gâște, dar acum zâmbești pentru că omul pe care l-ai băgat atunci în seamă și-a găsit calea. Pentru mine asta e cea mai mare recunoștință, că ceea ce-ai făcut tu a meritat efortul, că undeva, într-un loc, cineva nu mai e încruntat așa cum era odată. Și apoi te-ntorci la treburile tale, iscodind cu privirea fiecare om pe care-l întâlnești, că doar ești om între oameni.

Anunțuri

20 de gânduri despre “Recunoștința. La ce folosește?

  1. Discutabil. Nu stiu de ce, citind postarea ta mi-am amintit de un banc.
    „Ion se duce in America, castiga bine si isi ajuta vecinii, trimitandu-le câte o suta de dolari pe luna. Timpul trece si copilul lui Ion merge la Universitate, astfel cresc si cheltuielile lui Ion. Nu mai poate sa trimita vecinilor decât câte 50 de dolari. Acestia spun: ai vazut ma? Ion isi tine baiatul la scoala pe banii nostri.”
    Scuze de eventuale greseli, scriu de pe telefon.

    1. Răsplata e doar morală. Daca nu, ne întoarcem la realitatea românească actuală.
      P.S. Şi mai depinde şi de cum gândeşti. 🙂

  2. Cine face un bine aşteptând recunoştinţă este un ipocrit. Există un film, Pay it Forward, în care un copil are ideea de a face o faptă bună cerând apoi „beneficiarului” ca, la rândul lui, să facă alte trei fapte bune altor trei oameni. Şi, în felul acesta să se formeze un „lanţ” de fapte bune. O schemă Ponzi a binelui. Este cea mai caldă, mai altruistă şi mai umană formă de a cere recunoştinţă. Şi unica pe care ai avea dreptul să o ceri. Restul sunt lucruri absolut egoiste.

    1. În cazul descris de tine deja vorbim de un fel de crez, acela de a face bine. Eu nu ajunsesem atât de sus pe culmile nirvanei. Doar să faci un bine și dacă nu ești în stare de altceva, să uiți că l-ai făcut ca să nu ai pretenții după.

      1. Mda. Crezul meu e că noi oamenii suntem mai răi ca animalele. Nu facem absolut nimic gratuit. Până şi-un câine e capabil de gesturi mai „umane” decât noi.

      2. În mare parte s-ar putea să ai dreptate dacă ne uităm fugar peste cei 6.000 de ani de istorie. 🙂

  3. Dupa logica mea, prima ipostaza in care ne gasim este cea in care suntem ajutati, fiecare dintre noi. Apoi ne dezvoltam capacitatea fizica sau intelectuala in care suntem pregatiti, la randul nostru, sa ajutam. Asadar, ar trebui sa fie un fel de compensare, prin care sa dam, cel putin, ceea ce, altadata, am primit, si nu neaparat acelorasi persoane. Asta, daca nu cumva avem unitati de masura diferite si consideram ca era normal sa primim gratis si, tot normal este sa fim recompensati pentru ca dam.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s