Am iubit muzica

Recunosc cu o dureroasă neplăcere că nu mai ascult muzică. Nu pot să spun că am vreun interpret preferat. Am avut în copilărie. Acum ascult cam orice, dar destul de rar. Însă nu o mai fac cu pasiune. Mai-mai că pasiunea muzicală a secat în totalitate. Nu o mai fac nimic măcar în mașină. De obicei încerc să mă ascult pe mine, dar remarc că nici măcar acest lucru nu-l pot face ca la carte. Măcar am o scuză. În traficul picant al Bucureștilor e bine să fii tot timpul pregătit să-ți urli dreptatea printre dinți sau cu gura rotunjită. E și asta o formă de manifestare a calităților vocale. Măcar le „cânt” celorlalți participanți la trafic.

Am spus toate astea pentru că mi-am adus aminte de un anumit moment din copilărie, când, împreună cu întreaga clasă, am fost la filarmonică. Îmi aduc aminte ca acum, vorba lui Florin Piersic, ce am ascultat atunci: Anotimpurile lui Vivaldi, orchestra fiind dirijată de Modest Cichirdan, un armean, ca atât de mulți alții, care a făcut cinste neamului său.

Ne-am așezat undeva în stânga scenei, la o distanță numai bună nu doar să ascultăm, dar să și cuprindem întreaga orchestră. Spun toate astea pentru că mi-au rămas destul de bine întipărite în memorie momentele muzicale întrerupte de explicațiile dirijorului Cichirdan, care, peste timp, adeseori m-au făcut să mă opresc din ceea ce făceam atunci când auzeam o bucată muzicală clasică.

Pentru mine Cichirdan a fost un fel de Leonard Bernstein local. Îl văzusem pe marele Leo la televizor, într-un serial de popularizare a muzicii clasice pentru nătăfleți, categorie din care și eu fac parte cu multă dragoste. Până la cei doi tot ce însemna muzică clasică mi se părea imposibil de înțeles. Chiar mă gândeam cum puteau cânta oamenii ăia ceva ce cu siguranță nici ei nu înțeleg. Despre spetcatorii gândeam că sunt aduși cu forța acolo.

Ascultând Anotimpurile, dar și explicațiile amănunțite ale lui Cichirdan, m-am simțit transpus într-o altă lume, lume pe care un copil de 10 ani începea să o înțeleagă. Și am început apoi s-o frecventez destul de mult, uneori ajungând să evadez în ea, în speranța că nu voi fi deportat în lumea reală. Poate de aia nici nu mai ascult prea multă muzică, pentru că nu am reușit să rămân în lumea muzicii. Probabil e și asta o formă de răzbunare a copilului din mine. Aș putea să reînnod legătura la volan. Să ascult muzica atunci când conduc, dar mi-e teamă că n-am să mai pot evada din ea. Din mașină, firește.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s